Istoria românilor e o nevoie permanentă de interiorizare, de îndreptare „spre sine". O dorinţă aproape niciodată împlinită. Şi atunci când pare că s-a împlinit, ca în anii interbelici, e o trăire sub teroare, sub „teroarea istoriei", după expresia lui Mircea Eliade. E ca o obsesie. Istoria americană sau cea franceză au vocaţii universale, cea rusă e mesianică. A românilor e o căutare. Mereu îşi caută identitatea. Mereu încearcă să se definească. E „o dramă tăcută", trăită de fiecare generaţie. Ţara românilor nu aparţine nici Europei Centrale, nici Balcanilor, nici Europei Occidentale, nici necuprinsului slav de la Răsărit. E la încrucişarea lor. Istoria ei este şi ea o istorie de frontiere: la extremitatea Imperiului Roman, a Imperiului Bizantin, la marginea expansiunii otomane, ruse sau, mai târziu, apusene. În acelaşi timp, ,,istoria românilor este o istorie a contradicţiilor nerezolvate", cum se exprima istoricul francez Catherine Durandin. Mai mult decât la alte popoare, stăruie în istoria noastră nelimpezimi pe care fiecare generaţie încearcă să le lămurească: despre români izvoarele scrise nu relatează mai nimic între secolele 3 şi 9; spaţiul românesc e fragmentat politic îndelungi perioade de timp; provincii româneşti au fost şi mai sunt revendicate, istoric, de vecini; căutându-şi specificul cultural, românii dau peste popoarele din fostul Imperiu Habsburgic, alături de care o parte a lor au şi trăit multă vreme, peste popoarele din Balcani, cu care, în plus, au şi aceeaşi moştenire bizantină, dau peste ruşi, ucraineni, şi ei în majoritate ortodocşi ş.a. O istorie în căutare de identitate, o cultură în căutare de destin propriu.