De mai bine de o sută de ani, viaţa şi destinul tragic al regelui Ludovic al Ii-lea al Bavariei continuă să fascineze. Se ştie că suveranul a fost declarat nebun şi că a murit în condiţii misterioase, după ce a construit fabuloase castele, bijuterii ale Germaniei de Sud. Nu este inexact, însă ar putea fi un pic cam simplist. Vizitând Bavaria, am căzut pradă, la rândul meu, dorinţei de a-l cunoaşte mai bine pe acest rege neînţeles de contemporani, însă reabilitat de mulţimile care, an după an, îi descoperă palatele ori vizitează Bayreuth-ul, templu al artei wagneriene care şi-a sărbătorit centenarul în 1976 şi al cărui animator şi mecena a fost. În Germania, şi fireşte în Bavaria, Ludovic al Ii-lea este subiectul unei vii admiraţii, ba chiar veneraţii. Expoziţia organizată la Mi.inchen în 1968 o dovedeşte cu prisosinţă. De când mi-am început documentarea, în 1972, Ludovic al Ii-lea al Bavariei a redevenit, dincolo de frontiere, un personaj la modă. 

După literatură, cinematografia şi televiziunea şi-au aruncat la rândul lor lumina magică asupra acestui rege neobişnuit. Şi, vorbind despre asta, nu putem decât aplauda prezentarea, în vara anului 1983, a versiunii în sfârşit complete a magistralului film al lui Luchino Visconti, Ludwig. O evocare strălucită, somptuoasă şi, în ansamblu, fidelă adevărului istoric şi paradoxurilor personajului, dominată de uluitoarea interpretare a actorului Helmut Berger. O operă densă, plină de subînţelesuri şi în care se pătrunde cu încântare, presupunându-se că spectatorul ştie dinainte câte ceva despre subiect. Ar fi injust, cu toată această vâlvă, să uităm munca răbdătoare şi adesea ingrată a istoricilor germani; cercetările lor, impresionante prin importanţă şi calitate, sunt din păcate puţin cunoscute publicului larg.

Pentru scrierea acestei cărţi m-am bazat, ori de câte ori a fost cu putinţă, pe preţioasele lor investigaţii. Cum este, de pildă, cartea lui Michael şi Detta Penet. Pe vremea când era curator la Administraţia Bavareză a Castelelor, Lacurilor şi Parcurilor Istorice, doctorul Petzet, asistat de soţia sa, scenografă de teatru, a publicat o lucrare extraordinară pe tema relaţiilor artistice dintre Ludovic al Ii-lea şi Richard Wagner•. Datele adesea inedite furnizate de acest volum de opt sute de pagini în format mare constituie o adevărată Biblie a genului. Aş vrea să-i mulţumesc pentru încurajări şi pentru sprijinul neprecupeţit doamnei Blandine Ollivier, strănepoată a lui Franz Liszt şi descendentă a lui Richard Wagner, al cărei volum deja clasic, care reuneşte corespondenţa între rege şi muzician**, mi-a fost neîncetat călăuză. Această corespondenţă, unul dintre cele mai frumoase şi mai consistente schimburi de scrisori care există, merită citită şi recitită. 

Este Istorie la persoana întâi. Mulţumirile mele se îndreaptă în egală măsură înspre domnul Pierre Gaxotte de la Academia Franceză, care mi-a răspuns cu atâta iuţeală la solicitarea mea de surse bibliografice. Îi mulţumesc de asemenea doctorului Hans Rall, istoric şi, la vremea scrierii cărţii, director de departament la Arhiva de Stat a Bavariei. Aş dori să-mi exprim gratitudinea şi Alteţei Sale Regale, principele Franz al Bavariei. În sfârşit, nu aş vrea să o uit pe doamna Monique Travers, profesoară de germană, care a avut bunăvoinţa de a-şi asuma sarcina traducerii textelor, permiţând astfel o conturare mai limpede a personalităţii complexe a regelui şi a vieţii sale de zi cu zi. Această carte şi-: a propus modestul scop de a relata, dincolo de aparenţe, povestea unui om deloc obişnuit şi a unui monarh diferit de alţii. Şi de a combate o legendă care afirmă că regele Bavariei ar fi fost un suveran mediocru, lipsit de voinţă, o fiinţă superfluă preocupată exclusiv de propriile-i plăceri. Mai mult decât orice, Ludovic al II-iea este un mare nedreptăţit al istoriei.