Lucrarea de faþã, apãrutã la Paris în 1975 ºi distinsã cu un premiu de istorie al Academiei Franceze în 1976, a reprezentat la origine doar o parte din teza mea de doctorat de stat susþinutã la Sorbona în 1972 sub conducerea renumitului sociolog ºi filozof Raymond Aron. Aceasta nu implicã nicidecum aprobarea tezelor mele de cãtre Aron, preocupat de filozofia criticã a istoriei (termenul se pare cã a fost inventat de el), adicã de analiza disciplinei istorice, de punerea în chestiune a ºtiinþei istorice înseºi, dar „alergic“ ca mai toþi intelectualii francezi la filozofia speculativã a Istoriei, adicã la acele tentative prea ambiþioase ºi chiar, politic, primejdioase de a gãsi un sens al evoluþiei omenirii ºi eventual constante, ritmuri, tipare dupã care s-ar modela în mod necesar desfãºurarea marilor ansambluri pe care le putem distinge în cursul Istoriei. E drept cã dogmatismul, împins uneori pânã la extravaganþã, al tezelor unui Karl Marx sau ale contemporanului sãu francez Gobineau, apoi, în Rusia, ale lui Danilevski, în Germania ale lui Spengler ºi chiar, mai recent, în Marea Britanie, ale lui Toynbee (singurul istoric „de meserie“ printre ei) a contribuit la discreditarea acestei ramuri a interogãrii filozofice, care totuºi nu poate fi, pur ºi simplu, evacuatã din fireasca noastrã curiozitate ºi angoasã metafizicã. Marele cusur al tezelor pe care le-am citat, eroarea majorã a autorilor lor, a fost de a nu se opri la o încercare de explicaþie a trecutului, ci de a avea pretenþia ca, pe baza „sistemului“ descoperit în acel trecut, sã prevadã ºi viitorul. 

Dar, ca în celebrul vers al lui Victor Hugo, „viitorul nu e al nimãnui, viitorul e al lui Dumnezeu“. Chiar închipuindu-ne în posesia tuturor parametrilor situaþiei prezente (lucru, de altfel, inimaginabil), suntem în imposibilitatea absolutã de a prevedea ziua de mâine. De aceea, cred cã istoricul care se încumetã sã caute anumite constante în scurgerea istoriei universale trebuie sã ºtie sã se opreascã la faza diagnozei momentului actual, evitând sã se aventureze în prognozã asupra viitorului. Mãrturisesc însã cã n-am ºtiut nici eu sã mã abþin cu totul de la anumite interogãri privind viitorul. Împrejurãrile politice dramatice pe care le-a trãit generaþia mea (la cartea aceasta am lucrat din 1951 pânã în 1970) nu permiteau unui istoric implicat ca om în drama momentului sã priveascã lucrurile total detaºat, ca dintr-o altã planetã. Cer iertare puriºtilor pentru câteva timide încãlcãri ale propriilor mele convingeri metodologice. Cititorul sã nu piardã însã din vedere, când parcurge capitolul „Concluzii“, cã a fost redactat cu peste treizeci de ani în urmã. La versiunea prezentã, n-am adãugat nimic, afarã de câteva notiþe (semnalate ca adaosuri) care mi s-au pãrut indispensabile din pricina rãsturnãrilor epocale din ultimii zece ani. Pe cititorul grãbit îl sfãtuiesc sã sarã (în partea întâi) peste analizele amãnunþite ale celor unsprezece civilizaþii izolate — de la civilizaþia egipteanã la cele douã civilizaþii americane precolumbiene —, analize care pot fi fastidioase pentru nespecialist, ºi sã treacã direct la partea a doua, care cuprinde esenþialul teoriei expuse. Adaug cã anexele V–VIII, cu listele guvernanþilor francezi, englezi, ruºi ºi nord-americani din ultimele douã veacuri, care ilustreazã teza pe care Raymond Aron o considera drept cea mai originalã din lucrare, au rãmas în starea în care erau în 1970 — þinerea lor la zi pentru ultimii douãzeci ºi opt de ani ar fi reprezentat un efort uriaº, aproape cu neputinþã, ºi, în orice caz, de prea puþin folos pentru sprijinirea tezei propuse.