M-am născut în 1957, la opt ani după întemeierea „Noii Chine”. Tata avea patruzeci şi şapte de ani. Pe când creşteam, el vorbea rareori despre trecut, fiindcă totul era învăluit în ceaţa deasă a naraţiunii politice dominante şi orice iscodire a faptelor implica riscul unei reacţii ostile prea urâte ca să te poţi gândi la ea. Pentru a îndeplini cerinţele noii ordini, poporul chinez îndura o veştejire a vieţii spirituale şi îşi pierdea putinţa de-a povesti lucrurile aşa cum se întâmplau de fapt. A trecut o jumătate de secol înainte să încep să mă gândesc la asta. Pe 3 aprilie 2011, pe când mă pregăteam să decolez de pe Aeroportul Internațional din Beijing, un roi de poliţişti în haine civile s-a abătut asupra mea, iar pe durata următoarelor optzeci şi una de zile am dispărut într-o gaură neagră. Cât timp am fost închis, am început să reflectez asupra trecutului: m-am gândit îndeosebi la tata şi am încercat să-mi imaginez ce fel de viaţă avusese în spatele gratiilor dintr-o închisoare naţionalistă cu optzeci de ani mai devreme. Mi-am dat seama că ştiam foarte puţin despre calvarul lui şi că experienţele prin care trecuse nu mă preocupaseră niciodată în mod activ. În epoca în care am crescut, îndoctrinarea ideologică ne expunea unei lumini intense, invazive, care făcea ca amintirile noastre să dispară ca nişte umbre. Amintirile erau o povară şi cel mai bine era să scapi de ele; n-a trecut mult şi oamenii nu şi-au pierdut doar voinţa, ci şi puterea de a-şi aduce aminte. Când ieri, astăzi şi mâine se amestecă într-o pâclă de nestrăpuns, amintirea nu numai că e teoretic periculoasă, dar aproape că nu mai are niciun sens. Multe dintre primele mele amintiri sunt fracturate. Când eram băieţandru, lumea era pentru mine un ecran împărţit în două. Într-o parte, imperialiştii americani mergeau ţanţoş în smoching şi joben, cu bastonul în mână, urmaţi de căţeluşii lor linguşitori: englezi, francezi, germani, italieni şi japonezi, la un loc cu reacţionarii din Kuomintang gata să apere Taiwanul. În partea cealaltă stăteau Mao Zedong şi tulpinile de floarea-soarelui care-l flancau, adică popoarele din Asia, Africa şi America Latină care căutau independenţa şi voiau să se elibereze de sub colonialism şi imperialism; noi eram cei care reprezentau lumina şi viitorul. În filmele de propagandă, conducătorul vietnamez, „Unchiul” Ho Și Min, era însoţit de tineri vietnamezi neînfricaţi cu pălării de bambus şi cu armele aţintite spre avioanele de luptă americane care se vedeau deasupra lor pe cer. În fiecare zi eram răsfăţaţi cu poveşti eroice despre victoriile lor împotriva bandiţilor yankei. Între cele două tabere se căsca o prăpastie peste care nu se putea construi niciun pod. În acea perioadă lipsită de informaţii, opţiunea personală era ca lintiţa: fără temei şi fără consistenţă. Refuzându-i-se hrana intereselor şi ataşamentului personal, memoria, stoarsă cât se putea de mult, se rupea şi se destrăma: „Proletariatul trebuie să elibereze întreaga omenire înainte să se elibereze pe sine”, aşa se spunea. După toate convulsiile prin care trecuse China, emoţiile autentice şi amintirile personale erau reduse la mici rămăşiţe şi înlocuite cu uşurinţă de discursul luptei şi al revoluţiei continue.