INTRODUCERE 

Faleza stâncoasă a Capului Sfântul Vincențiu se înalță impunătoare și sălbatică pe coasta portugheză, formând colțul sud-vestic al Europei. Aici putem privi cum Soarele se cufundă în Atlantic la amurg, în locul pe care cei mai vechi europeni îl considerau capătul lumii. În ecare noapte credeau că văd cum sursa lor de căldură și de lumină era stinsă de ocean, ca să renască în dimineața următoare. Nu cunosc nici un alt loc care să alimenteze astfel de mituri. Dincolo de aceste stânci golașe, nu vezi nimic altceva decât o nemărginire marină. În spate se aă o masă continentală peste care s-au revărsat valuri de istorie zbuciumată. Europa este în primul rând o peninsulă modestă, ce se desprinde din colțul nord-vestic al Asiei. Pornește de la coasta portugheză și se întinde spre nord, până dincolo de Cercul Polar, este mărginită la sud de Marea Mediterană și la est de Munții Caucaz și de Munții Ural, acolo unde un indicator rudimentar din metal aat pe marginea unui drum marchează o graniță arbitrară. Acest continent nu are deșerturi și are doar un singur lanț muntos remarcabil, Alpii. În cea mai mare parte este compus din câmpie fertilă aluvionară, ce se întinde sub un cer temperat și găzduiește 750 de milioane de oameni, adică de două ori mai mult decât populația Statelor Unite. Europa nu se pretinde superioară celorlalte aglomerări de popoare ale lumii. Alții pot rivaliza cu ea din punct de vedere al dimensiunii, al civilizației și al prosperității. Ascensiunea prin care a dobândit dominația imperială spre sfârșitul celui de-al doilea mileniu a fost spectaculoasă și de scurtă durată. Dar diversitatea Europei și supremația ei militară, dinamismul și energia ei economică, forța științică și creativitatea culturală îi conferă un loc special în istoria umanității. 

Chiar și astăzi, într-o perioadă de declin relativ, rămâne un magnet care atrage refugiați, migranți, cercetători și călători din întreaga lume. Cuvântul Europa a apărut în secolul al VI-lea î.Hr., desemnând masa continentală aată la nord de Grecia. Nu a existat niciodată o opinie comună cu privire la localizarea granițelor sale. La început era sinonimă cu Imperiul Roman, iar apoi cu creștinătatea, ambele extinzându-se dincolo de limitele Europei de astăzi și incluzând mari regiuni din Asia și Africa. Granița estică nu a fost xată niciodată, dar în general se acceptă că este reprezentată de Urali, de Marea Neagră și de Munții Caucaz. Este inclusă astfel Rusia europeană, însă este exclusă Turcia de la est de Bosfor, precum și Georgia. Orice scurtă istorie a acestui continent se referă în esență la politică, la lupta oamenilor pentru putere asupra teritoriilor. Hobbes a declarat că oamenii sunt hărăziți prin naștere conictului perpetuu. Rămâne de discutat în ce măsură conictul respectiv trebuie să e unul violent, însă istoria Europei începe cu cei care au fost biruitori în luptă, mai degrabă cu stăpânitorii decât cu cei stăpâniți de aceștia. Aceasta este o narațiune a puterii pe un continent a cărui istorie, cel puțin până de curând, a fost dominată de practica războiului și, în consecință, de procesele prin care războaiele sunt pregătite și încheiate. Chiar și astăzi, europenii par incapabili să găsească o formulă constituțională pentru a trăi în pace unii alături de ceilalți. Pentru ei, ce anume înseamnă „Europa“ reprezintă un subiect de dispută nesfârșită. Sunt conștient că istoria este un domeniu al controverselor. Unii istorici vor considera o abordare politică a istoriei Europei ca părtinitoare, văzând în ea o perspectivă care îi exclude pe cei care au fost victimele puterii, categorie în care intră săracii, înrobiții, femeile, imigranții și outsiderii. Toți aceștia au istoriile lor, la fel de „valide“ ca a mea. Tot astfel și străinii care au trăit sub jugul imperial al Europei văd Europa într-o lumină diferită. Nu pot decât să repet că această carte este despre exercitarea și distribuirea puterii în narațiunea unui continent. Ea trebuie să reprezinte începutul tuturor celorlalte narațiuni.