Cartea de faţă ni-l prezintă pe omul medieval şi ne oferă zece profiluri ale acestuia, scrise de zece medievişti actuali de primă mărime. Însă a existat el oare? Nu este o abstracţie, departe de realitatea istorică? Definiţia unei istorii „umane" - singura istorie demnă de acest nume - a fost dată, acum jumătate de veac, de Marc Bloch şi Lucien Febvre, înscriindu-se în ansamblul de cunoştinţe fundamentale din acest domeniu. Dar istoria „umană" este oare cea a omului sau a oamenilor ? Lucien Febvre a răspuns astfel la întrebare : „Omul, măsură a istoriei, unica ei măsură. Mult mai mult chiar, raţiunea ei de a fi". Dar şi : „Oamenii, singurele obiecte ale istoriei - ale unei istorii care nu se interesează de cine ştie ce om abstract, veşnic, imuabil în esenţă şi perpetuu identic cu sine, ci de oamenii surprinşi întotdeauna în cadrul societăţilor ai căror membri sînt, de oamenii membri ai acestei societăţi într-o epocă bine determinată a dezvoltării lor, de oamenii dotaţi cu fu:n<:ţii multiple, cu activităţi div..,erse, cu preocupări şi aptitudtni · variate, ce se amestecă toate, se ciocnesc, se contracarează şi sfi:rşesc prin a încheia între ele o pace de compromis, un modus vivendi numit viaţă" 1 . Omul şi oamenii, oamenii în societatea Occidentului creştin, în principalele lor funcţii (adică în esenţialul şi concretul statutului lor social, ale meseriei lor, ale profesiunii lor), în epoca unui diptic medieval - a cărui primă faţă este cea a prestigiosului avînt al creştinătăţii dintre anul 1000 şi secolul al Xii-lea, iar a doua, cea a unui timp tulbure, numit Evul Mediu tîrziu, unde se învolburează împreună o lume a trecutului în criză şi lumea unui nou Ev Mediu, Renaşterea -, în sfi:rşit, oamenii vii (în condiţiile lor de viaţă, cu credinţele şi practicile lor), acesta este subiectul cărţii de faţă.

Cei mai mulţi dintre autorii acestor profiluri au insistat asupra diversităţii tipurilor de oameni din Evul Mediu pe care le prezentau. Giovanni Miccoli a dorit chiar să vorbească mai degrabă despre călugări în general decît despre călugăr. Cîte diferenţe între călugării provensali (Lerins, Saint-Victor din Marsilia) din secolele al IV-iea şi al V-lea, inspirîndu-se din modelul oriental al Părinţilor pustiei, şi clunisienii de la începutul secolului al X-lea, între irlandezii din secolele' al Vii-lea şi al VIII-lea şi cistercienii din secolul al Xii-lea, între sf"'mtul Benedict şi Gioacchino da Fiore I Singurătate sau apostolat, muncă manuală sau muncă intelectuală, slujirea lui Dumnezeu în rugăciune şi oficii liturgice sau slujirea creştinătăţii în ordinele militare de călugări-soldaţi născuţi din cruciadă, viaţă eremitică sau viaţă mănăstirească - cite alegeri diverse I Şi totuşi oamenii Evului Mediu au fost foarte conştienţi de existenţa unui tip particular, a unui personaj colectiv, Călugărul. Omul care, individual sau colectiv, se desparte de masa socială pentru a trăi o relaţie privilegiată cu Dumnezeu. Sau, după una dintre numeroasele definiţii medievale ale călugărului : .,,1.s qui luget", „Cel ce plînge", plînge peste propriile păcate şi păcatele oamenilor şi, printr-o viaţă de rugăciune, de meditaţie şi de pocăinţă, încearcă să se mîntuiască pe sine şi pe oameni. Ocupîndu-se de „orăşean", Jacques Rossiaud se întreabă : „Ce au în comun cerşetorul şi burghezul, canonicul şi prostituata, orăşeni şi unii, şi alţii? Locuitorul din Florenţa şi cel din Montbrison? Neocitadinul dezvoltării iniţiale şi descendentul lui din secolul al XV-lea ?". Şi schiţează imediat un răspuns : „Nici unii, nici ceilalţi nu se pot ignora, căci se integrează în acelaşi mic univers de populare densă care impune forme de sociabilitate necunoscute la sat, un mod de a trăi specific, folosirea cotidiană a banilor şi, pentru unii, o deschidere obligatorie spre lume". Evident, orăşeanul medieval există pentru că se opune ţăranului, este contrafigura lui, într-o opoziţie mult atenuată şi schimbată în zilele noastre