Răsboiul mondial din anii 1914–1918 a contribuit la resolvirea multor mari şi grele probleme politice şi naţionale, care veacuri întregi au împiedecat desvoltarea paşnică şi rodnică a naţiunilor europene. Conferinţa de pace dela Paris din 1918 a soluţionat, în mod trainic şi definitiv, chestiunea română, jugoslavă, cehoslovacă, poloneză, precum şi chestiunea aşa de grea şi complicată a naţiunilor baltice, cum sunt Litvanii, Estonii, Livonii, Finlandezii ş.a. Tot în urma răsboiului mondial s'a creat un nou şi stabil echilibru de forțe şi în Peninsula Balcanică, de unde în cursul multor decenii se ridicau nourii de furtună ce întunecau mereu orizontul politic al Europei. Până şi chestiunea Alsaciei–Lorenei a fost soluționaţă şi astfel înlăturată pricina de ceartă şi duşmănie între cele două mari națiuni continentale: Francezii şi Germanii. Dar nici factorii determinanți ai răsboiului mondial şi nici conferința de pace dela Paris n'au ajuns să se preocupe şi de problema ucraineană. Printr'un concurs fatal de împrejurări, această chestiune politică şi naţională, care dăinueşte şi continuă să preocupe spiritele, nu şi’a găsit încă soluțiunea ei. Resolvirea acestei mari și grele probleme politice și naţionale a rămas rezervată unui viitor mai mult sau mai puţin apropiat. Ucrainiții luminaţi din toate părțile agită mereu chestiunea lor naţională şi reclamă imperios soluţionarea ei.

Este datoria lor naţională să o facă şi nimeni nu le poate lua în nume de rău că agită o chestiune care îi interesează şi îi atinge aşa de aproape. Nu este însă mai puţin adevărat că şi naţiunile şi statele vecine cu Ucrainiţii sunt datoare să urmărească de aproape desfăşurarea acestei probleme, contribuiud după putință la resolvirea ei în mod just şi echitabil. În deosebi noi Românii, vecini la Ceremuş şi Nistru cu Ucrainţii pe sute de chilometri, suntem datori să urmărim cu atențiune evoluţia problemei în toate amănuntele ei. Şi aceasta cu atâta mai vârtos, cu cât desvoltarea istorică a adus cu sine ca o fracțiune din națiunea ucraineană să sălășluiască în hotarele României, şi anume în vechile provincii moldoveneşti: Bucovina şi Basarabia, precum şi în Maramureş. De aceia nu ne poate fi indiferent felul în care urmează să fie soluţionată problema ucraineană. Iată deci motivele cari ne determină de a supune această problemă unei examinări istorice obiective spre a ajunge la concluzii practice pe care să se poată întemeia atitudinea noastră politică față de această mare şi importantă chestiune naţională. Cercetătorul ucrainean Ştefan Rudnicki, în lucrarea sa asupra Ucrainei, se întreabă cu drept cuvânt: „Ce este Ucraina; unde îşi are aşezarea ei pe globul terestru această misterioasă ţară şi care’i sunt hotarele politice şi etnografice? Nu este cumva Ucraina o simplă noţiune geografică, iar Ucrainţii o ramură a poporului rus?

Sau poate noţiunile Ucraina şi Ucrainţii nu sunt decât simple plăzmuiri deșarte ale fantaziei înfierbântate a câtorva entuziaşti întârziaţi cari, inspirându-se dela un trecut glorios, se complac în viziunea unui viitor strălucit, confundând aparențele cu realitatea“ 1 . Aceste întrebări şi reflexiuni se impun şi cetitorului român, când aude pronunțându-se numele Ucraina, pe care nu-l găseşte însemnat pe nici o hartă şi în nici un atlas istoric sau geografic. Noi avem cunoştinţă de existenţa vechiului imperiu rusesc dela Kiew; noi avem ştire despre principatul vecin dela Halicşi despre republica hatmănească a Cazacilor Zaporojeni, cu care voevozii noştri avură atâta de furcă; dar că atât vechile principate ruseşti din veacurile X–XIV, cât şi republica căzăcească n'ar fi fost decât vechile forme politice prin care ar fi trecut cândva Ucraina, râvnită astăzi de cărturarii ucraineni, aceasta rămâne a fi lămurit marelui public românesc prin lucrarea de faţă.