Bulevardul Haussman, etajul al optulea al unui magazin, ora două după-amiaza. In ascensor este lume. In sfârşit, uşile sunt pe cale să se închidă, când iată că se apropie un bărbat. O femeie apasă pe buton ca să ţină uşile deschise. Exasperat, un bărbat din lift o interpelează: „O să-l ia pe următorul, ce mare lucru !" Fără să ia degetul de pe buton, femeia îi răspunde energic... Tensiunea creşte, pe buzele bărbatului se profilează o nouă invectivă. Yves, un martor al altercației, se întoarce spre el şi-i spune: „Păreți nervos, poate că vă grăbiți !" Tonul şi atitudinea bărbatului se schimbă instantaneu: „Bineînteles, am plecat de la masă şi mă grăbesc să ajung la o întâlnire." Surâde. Femeia se linişteşte. Ascensorul ajunge la parter. Bărbatul iese, continuând să zâmbească, şi salută cu căldură: „O zi bună.” La şcoală învățăm istorie, geografie, matematică, franceză, desen şi gimnastică... 

Ce învăţăm despre afectivitate ? Nimic. Nimic despre cum să intervenim într-un conflict declanşat în ascensor. Nimic despre doliu, nimic despre stăpânirea fricii, nimic despre un mod sănătos de a ne exprima furia. Nouăzeci la sută din viaţa cotidiană este trecută sub tăcere. N-ar fi util să învăţăm şi câteva noţiuni despre conştiința de sine şi despre descifrarea emoțiilor, pe lângă regii Franței şi 15151? Acum cincisprezece ani, țineam primul meu curs la Conservatorul național de arte şi meserii. Modulul de care eram responsabilă se numea „Emoții". Emotivitatea se făcea vinovată de prea multe eşecuri la examenul final de diplomă. Viitorii ingineri trebuiau să învețe să-şi stăpânească tracul, să-şi mişte corpul pentru a se exprima în public, să-şi identifice emoțiile, să dea viață prezentărilor şi aibă încredere în ei.