Sub fereastră se zărea strada, unde forfota trecătorilor, poate din pricina hainelor cenuşii de iarnă, părea și mai sumbră. Un triciclu cu motor se opri la rigolă, vizavi de magazinaşul de unde şoferii îşi cumpărau ţigări. Bătrâna Hasije avu impresia că vehiculul atrăsese privirile oamenilor, aşa că şterse geamul aburit ca să vadă mai clar. Aşa şi era. Trei-patru trecători se opriseră şi cercetau cu atenţie ciubărul în care se afla un lămâi. Bătrâna îşi imagină cam ce-l întreabă pe șofer oamenii opriţi pe trotuar. Unde duci lămâiul ăsta? Unde se vând plante din astea, în ciubăr? Brusc, avu impresia că printre trecători o zăreşte pe Ana, ba chiar era gata să bată în geam şi s-o strige, când îşi aminti că Ana murise de mult. Bătrâna Hasije oftă. În ultima vreme încurca din ce în ce mai des evenimentele, ba chiar şi pe cele reale cu cele din vis. Îi încurca pe morţi cu viii, dar asta n-o deranja prea tare. Era convinsă că toate bătrânele trec prin asta, altfel nu li s-ar mai spune aşa, ba chiar uneori i se părea că tocmai pentru asta sunt ele respectate. Privi din nou pe fereastră şi i se păru că Ana e tot acolo. Frumoasă ca întotdeauna, şedea deoparte şi privea cu un zâmbet trist forfota oamenilor în jurul lămâiului. De ce nu stai în mormânt la tine, acolo unde te-au îngropat, îşi zise Hasije. Din cealaltă cameră se auzea vocea lui nepotu-său, care îşi făcea lecţiile. 

Cântă, zeiţă, mânia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul. Tot aşa de mânios e? se întrebă ea. În ultimul timp, în loc să se mai liniştească, oamenii erau tot mai mânioşi. Ridică ceaşca de cafea de pe farfurioara pe care o pusese cu gura în jos şi o cercetă ceva vreme. I se păru că-i întunecată şi misterioasă, dar nici asta n-o mai impresiona. N-avea cum să fie altfel ceaşca unei bătrâne. Cântă, zeiţă, mânia… La naiba! vru să-i strige nepotului şi lumii întregi. La naiba cu mâniile tale, că ne-am săturat. Ne-am săturat, îşi zise din nou, ne-a ajuns. Îşi aruncă din nou privirea pe stradă, dar acolo nu se mai afla nici triciclul cu lămâiul, nici oamenii care-l iscodiseră pe şofer. După cum se pare, am avut vedenii, îşi zise. Aţipi din nou, dar de data aceasta avu impresia că se află sub pământ. Dar nu în bortele săpate de ape sau în mormintele părăsite, ci printre straturile negre de pământ strâns lipite unele de altele, compacte, fără fisură, unde nu putea pătrunde privirea omului. Alături se odihneau cutremurele leneşe, enigmatice şi celelalte întruchipări fără formă şi nume, una mai chinuitoare decât alta pentru raţiune. O trezi un bubuit slab venit de departe, de dincolo de orizont. Apoi un tunet în surdină, ca un geamăt bolnav, ce străbătu cerul de colo până colo. Apropie-te, apropie-te, ticăloaso, zise, fără a şti cui i se adresează şi de ce.