Istoria lumii, susţin unii, este istoria unui război între diverse societăţi secrete. Iar religia, spun ei, nu este decât vârful vizibil al unui iceberg secret, prin care activitatea oamenilor poate fi direcţionată spre bine sau spre rău. Aşa cum planurile reale ale conducătorilor au fost ţinute secrete, la fel şi adevăratele scopuri ale multor religii au fost ascunse ochiului public. Dar, la fel ca şi-n cazul vântului, faptul de a nu fi vizibil nu înseamnă lipsa forţei, a direcţiei ori a intensităţii care, la o privire mai atentă, pot dezvălui care este ţinta finală. În vreme ce religiile acceptate pot promova scopurile secrete ale celor aflaţi la putere, religiile interzise nu o pot face, iar adepţii lor trebuie să se întrunească pe ascuns. Dacă religia este definită ca fiind un mănunchi de credinţe şi practici întreţinute de acei credincioşi care revendică natura divinităţii şi a relaţiei sale cu omenirea, atunci, practic, mulţi oameni sunt credincioşi, chiar dacă ei nu consideră că sunt. Intr-adevăr, chiar şi cei ce neagă existenţa divinităţii sunt ei înşişi religioşi, prin aceea că îmbrăţişează credinţa în natura divinităţii (de exemplu, aceea că ea nu există), pe care nu o pot dovedi şi pe care o întreţin prin ceva ce seamănă foarte mult cu credinţa. În acelaşi timp, mulţi au ajuns la convingerea că, în spatele vălului, se trag nişte sfori şi toţi cei care predică încercând să fie convingători – indiferent dacă este vorba despre un domeniu secular, ştiinţific ori politic – susţin că au avut viziuni, în vreme ce o veche şi invizibilă partidă de şah dintre elite neştiute ne-a trasat întreaga istorie şi continuă să o facă până în zilele noastre. Această măreaţă bătălie se concentrează pe adevăratele dimensiuni ale existenţei interioare a omului, iar miza ar putea fi însăşi supravieţuirea sufletului omenesc. De cealaltă parte sunt cei care văd rasa umană ca fiind doar puţin mai mult decât o simplă consumatoare de trucuri create artificial – aici intrând şi doctrinele academice. Conform acestui curent de gândire, cu toţii suntem altceva decât produsele acelei lupte despre care vorbea Darwin. Pretenţiile noastre de a ni se recunoaşte meritele şi demnitatea sunt rezultatul exclusiv al progresului colectiv, din momentul în care am ieşit din peşteri, de numai câteva mii de ani când – aşa ni s-a spus – am pornit pe drumul eroic ce ne-a adus până la „nobilul” nivel de astăzi. Noţiunile de nemurire şi capacităţi transcendentale individuale sunt considerate a fi iluzii născute din condiţionarea socială – nimic mai mult.