Ceea ce aş vrea să evoc în aceste pagini este ospitalitatea poetică a lui Derrida, cu toată dificultatea pe care o presupune împărtăşirea nopţii, a ceea ce într-o gîndire filosofică nu aparţine ordinii zilei , vizibilului şi memoriei. Aceasta echivalează cu încercarea de a străpunge tăcerea în jurul căreia se organizează discursul şi pe care p oemul ne permite cîteodată s-o întrevedem, dar care, în desfăşurarea specifică a cuvîntului ori a scriiturii, se sustrage întotdeauna dezvăluirii. Dacă o parte a nopţii se înscrie o clipă în limba j, aceasta coincide cu momentul dispariţiei sale. Acestui versant nocturn al cuvîntului i -am putea da numele de obsesie. Un falsificator poate imita gestul pictorului sau stilul unui scriitor şi poate face imperceptibilă diferenţa dintre ele , dar nu va p utea niciodată să-şi însuşească obsesia lor, acel ceva care- i obligă să revină neîncetat la acea tăcere în care-s imprimate primele amprente. Obsesia 1 lui Derrida, în această povestire filosofică ţesută în jurul superbei teme a ospitalităţii, insistă în reliefarea

Chestiunea străinului nu-i oare o chestiune ce ţine mai întîi de străin ? Venită adică din partea lui ? Înainte de a spune chestiunea străinului, poate că ar trebui mai întîi să precizăm: o chestiune a lui, a străinului. Cum trebuie înţeleasă această diferenţă de accent ? Există, aşa cum spuneam, o chestiune a străinului. Şi este imperios necesar s-o abordăm ca atare. Desigur. Înainte însă de a fi o chestiune abordabilă, înainte de a desemna un concept, o temă, o problemă, un program, chestiunea străinului este o chestiune a străinului, o chestiune venită din partea pentru străin, dar şi o întrebare pentru străin, adresată străinului. După cum străinul este acela care pune prima întrebare sau cel căruia i se adresează prima întrebare. Ca şi cum străinul ar fi fiinţa-în-chestiune, chestiunea însăşi a fiinţei-în­ -chestiune, fiinţa-chestiune sau fiinţa-în-chestiune a chestiunii. Dar şi acela care, adresîndu-mi prima întrebare, mă pune pe mine în chestiune. Asta ne aminteşte de situaţia celei de-a treia persoane şi a justiţiei, considerată de Levinas drept „naşterea chestiunii" .