A comunica, a avea o relaţie, a împărţi: nimic nu ni se pare mai important, esenţial pentru existenţa noastră. A avea sentimentul că eşti parte a unui ansamblu mai vast, că eşti recunoscut, identificat, că aparţii unui grup, unei comunităţi lingvistice este una dintre cele mai profunde şi vitale aspiraţii umane.
Dar nicăieri nu suntem învăţaţi să comunicăm, nici în familie şi cu atât mai puţin la şcoală.
În sistemul şcolar, comunicarea se bazează pe o dinamică specifică, de tip întrebare-răspuns. Copilul nu poate da un răspuns personal; nu-i sânt acceptate decât răspunsul din carte sau cel aşteptat de învăţător. Timp de 15 până la 20 de ani din viaţa noastră suntem obligaţi să producem răspunsuri, să mergem în direcţia aşteptărilor celorlalţi.
Devenim astfel handicapaţi — nişte infirmi în ce priveşte relaţiile noastre.
Când ne dăm seama de lacunele noastre, avem nevoie de mult timp pentru a reînvăţa, pentru a reinventa mijloacele concrete prin care să trăim mai bine, să ne înţelegem mai bine cu celălalt şi să-l înţelegem mai bine.
În această carte ne-am propus să vă oferim unele dintre descoperirile noastre; acestea vor reprezenta câteva puncte de reper ce ne pot ajuta să ne facem mai bine înţeleşi şi să-i înţelegem mai bine pe ceilalţi. Aceste căi ce conduc spre o comunicare activă, spre relaţii sănătoase, ne vor permite mai ales să ne cunoaştem mai bine pe noi înşine, să descoperim ce e mai bun în noi, necunoscutul din fiecare.
În continuare, vom dezvolta ideea că este necesar ca fiecare să-şi asume responsabilitatea îmbunătăţirii relaţiei cu sine însuşi şi cu ceilalţi. Pentru aceasta trebuie să înţelegem anumite mecanisme care guvernează comunicarea şi relaţiile intime. Mai trebuie, de asemenea, să evităm o dublă capcană, şi anume fie să-i acuzăm pe ceilalţi de ceea ce nu merge, fie să ne acuzăm pe noi înşine şi să ne denigrăm.