Calitatea este, în ontogeneza expusă de Böhme, elementul prim al devenirii în natură. Dar, cu toată importanţa acordată în alcătuirea celor existente, forma pe care i-a dat-o spre a putea fi pusă în circulaţie nu este rezultatul unor prelucrări îndelungate, care să dea reflecţiilor sale o expresie unitară şi să-şi dobîndească astfel universalitatea în înţelegerea şi transmiterea conţinutului său. Nu există deci, la Böhme, un concept, ci numai o „idee“ de calitate, care apare fie sub sensul de „matcă“ a celor însufleţite şi neînsufleţite, fie de posibilitate de transformare a lucrului, identificată cu „mişcarea, vibraţia, mobilitatea“ acestuia (p. 73), dar şi ca spirit al lucrului, cel care dispune de mulţimea prefacerilor sale. De exemplu, în cazul căldurii, calitatea desemnează ceea ce, prin ardere, duce la eliminarea elementelor impure, adică la renunţarea la ceea ce nu este căldură, dar care îi însoţeşte manifestările. Este, cu alte cuvinte, acel ceva sau spiritul care menţine esenţa lucrului. 

Aceste sensuri sintetizează ideile de origine şi devenire, şi sînt comune celor patru forme sau serii sub care apare ideea de calitate: mai întîi este divizată în patru specii constitutive ale structurii lucrurilor (amar, dulce, acru, sărat), ale „chimiei“ devenirii fiinţei în genere, după care urmează două de altă factură, inspirate de moralitate (bine — rău), dar cu funcţie asemănătoare primelor, pentru ca apoi să fie introdusă o singură calitate — căldura — părînd, după proprietăţi, să se tragă din primele patru, iar în final, acestea din urmă să se regăsească în şapte spirite-calităţi originare. Calităţile moral-ontologice au sfera cea mai cuprinzătoare; ele sînt binele şi râul, pozitivul şi negativul în constituirea lucrurilor din natură. Valabilitatea lor se întinde între momentul simbolic al „căderii“, al ieşirii creaţiei din starea cerească în lume, în procesualitate şi devenire, pînă la momentul ultim în ordinea naturală, desemnat prin „judecata de apoi“. Prin ea se poate înţelege încheierea unui ciclu al dezvoltării şi începerea altuia, asemănător celui existent în etapa de început a Creaţiei. Binele şi răul nu au sens decît pentru natură în starea ei impură, coruptă; unicitatea voinţei divine în starea cerească, pură, a celor create, nu ar fi dat posibilitatea de manifestare a elementului rău, a negativului care să se opună şi să răstoarne binele dominant, pozitivul. De aceea, stării cereşti nu îi este proprie devenirea, lupta contrariilor — cum am spune în termeni mai moderni. Astfel, elementul evolutiv al naturii ca atare, desprins de generatoarea sa divină, este prezenţa negativului — blamat într-o expunere dominant mistică, pentru tendinţa sa destructivă faţă de echilibrul iniţial, care este identificat cu perfecţiunea sau cu ceea ce este bun la modul absolut. De asemenea, şi din punct de vedere moral, în urma decantării rezultate după simbolica judecare finală a faptelor din lumea naturală impurificată, răul, negativul, sînt excluse din principiu (cel moral, al respectării şi realizării binelui).