Partenerul lui Cooper, Wilf Tillmann, se crispă uşor cînd simţi tonul
tăios al vocii nazale, caracteristică mai tînărului său tovarăş. Tillman era
un roşcovan bine legat, din Alabama.
— Io am să ţ-o spun p-aia dreaptă: rahatul ăsta de muscă afurisit e
joss rău! replică Brock.
Joss era un cuvînt chinezesc ce însemna şi şansă, şi soartă, şi
Dumnezeu, şi diavol, toate la un loc.
— Rău, fir-ar să fie.
— Mai bine să nu fie aşa, sir! răspunse Tillman. Viitorul negoţului cu
China e aici acum, joss bun sau joss rău.
Brock îl privi de sus.
— Hong Kong-ul n-are nici un viitor. Porturi deschise spre mare ale
zonei continentale, de alea avem noi nevoie, şi doar avem habar de asta,
Doamne Dumnezeule!
— E cel mai bun port din apele astea, reluă Cooper. Loc destul şi
pentru carenaj şi pentru armarea navelor toate. Loc destul să ne ridicăm
locuinţe şi depozite. Şi la urma urmelor scăpăm şi de amestecul
chinezilor.
— O colonie nezmintit să aibă ogoare şi ţărani care să le lucreze,
dom’le Cooper. Să aducă venituri, sublinie Brock pierzîndu-şi răbdarea.
Am bătut toate coclaurile la fel ca dumneata. Aici n-o să crească
niciodată nici o recoltă. Nu-s cîmpuri şi nici rîuri să le ude, nici o păşune.
Deci nu o să vedem noi nici carne, nici barabule. Şi toate cele trebuitoare
o să fim nevoiţi să le aducem pe mare. Ia gîndeşte-te cît o să coste. Hmm,
pînă şi pescuitul o să fie afurisit de nenorocit. Şi cine-o să plătească
întreţinerea Hong Kong-ului, ei? Noi, cu negoţul nostru, fir-ar să fie!
— Păi o colonie de asta vrei dumneata, domnule Brock? reluă
Cooper. Eu socoteam că Imperiul Britanic – şi scuipă dibaci în vînt – are
destule colonii de felul ăsta.
Brock duse mîna spre cuţit.
— Scuipi doar ca să-ţi cureţi gîtlejul sau scuipi pe Imperiul Britanic?
Tyler Brock era un bărbat de aproape cincizeci de ani, înalt şi chior,
la fel de dur şi rezistent ca şi fierul cu care fusese nevoit să facă negoţ pe
vremea cînd umbla ca negustor ambulant la Liverpool, în tinereţe, şi la
fel de puternic şi periculos ca şi navele comerciale înarmate, pe