Cupa de aur este o biografie ficţională, ce urmăreşte, cu o fidelitate impresionantă, viaţa dramatică a lui Henry Morgan, infamul „rege al piraţilor" englezi. Pustiind Coasta Cubei şi a Americii şi revăr-sând teroare oriunde îi este rostit numele, Henry Morgan e mânat de o dorinţă de glorie şi putere fără hotar, fiind ruinat, în cele ^in urmă, de cele două mari şi mistuitoare pasiuni ale sale: să cucerească inima frumoasei La Santa Roja şi să pună stăpânire pe Panama, smulgând „cupa de aur" din mâinile spaniolilor. în acelaşi timp, romanul lui John Steinbeck este şi un loc al fanteziei capricioase, în care vrăjitorul Merlin îl poate îndruma pe Henry Morgan, iar căutarea Graalului din legendele arthuriene poate inspira o poveste plasată în secolul al XVII-lea, în Marea Caraibilor. Scrisă în manieră realistă şi alegorică deopotrivă, nelăsându-se împiedicată de rigorile stilistice dictate de timpurile care o inspiră, cartea poate fi citită în cheia căutării tragice, din viaţa unui om obişnuit, a averii, a faimei şi a iubirii.

 Capitolul 1 

Toată după-masa a suflat vântul dinspre viroagele negre ale galezilor, dând de veste că se apropia Iarna, lunecând peste pământ tocmai de la Pol; iar înspre fluviu îşi făcea loc un murmur nelămurit de gheaţă proaspătă. Era o zi tristă, o zi de nelinişte cenuşie, de învrăjbire. Mişcarea delicată a aerului părea să serbeze pierderea unui lucru zglobiu printr-o tandră şi suavă elegie. Pe izlazuri, însă, caii mari de povară izbeau cu neastâmpăr din copite şi pe tot cuprinsul câmpiei păsă¬rele maronii, în cete de patru sau cinci, zburdau ciripind din pom în pom şi iarăşi înapoi, căutând şi chemând doritori pentru călătoria lor către sud. Niscaiva capre se căţărau pe piscurile stâncilor înalte şi răzleţe, de unde priveau lung în sus, cu ochii lor gălbui, adulme¬când tăriile. Amiaza trecu molcom, aidoma unui cortegiu al cărui hotar e înserarea, şi de cum se întunecă, un vânt turbat porni să bată, fremătând printre spicele uscate şi zbu-rătăcindu-se tânguitor peste lanuri. Noaptea cobora ca o mantie neagră şi Sfânta Iarnă îşi trimitea solia în Ţara Galilor. Lângă drumul mare ce mărginea valea, ridicată într-o deschizătură a dealurilor şi scoţând astfel capul în lume, se afla o fermă străveche, clădită din piatră şi cu aco¬periş de stuf. Acel Morgan anume care o construise făcuse prinsoare cu Timpul şi mai că ieşise victorios. înăuntru, focul ardea în vatră; un ibric de metal spânzura deasupra flăcării şi un ceaun negru de fier stătea pitit în cărbunii ce se mistuiau sub tăişul flăcă¬rilor. Lumina jucăuşă a focului licărea pe vârfurile suli¬ţelor cu coadă lungă din suporturile de pe pereţi, arme nefolosite de sute de ani, de când Morgan strigase din toţi rărunchii pe frontul lui Glendower1 şi se cutremurase de mânie la versurile pline de cruzime ale lui Iolo Goch2. 

Incuietorile mari de alamă ale unui cufăr uriaş, aşe¬zat într-un ungher, absorbeau lumina şi luceau de-ţi luau ochii. în cufăr erau înscrisuri, erau pergamente şi piei ţepene, neargăsite, scrise în engleză, în latină şi în vechea limbă galeză: cum s-a născut Morgan, cum s-a însurat Morgan, cum a ajuns Morgan cavaler, cum a fost Morgan spânzurat. Aici se odihnea istoria casei, infamă şi glorioasă deopotrivă. Familia era însă mică acum şi prea puţin sortită să mai îngroaşe catasti¬fele din cufăr, afară de măruntele dări de seamă: s-a născut Morgan - şi a răposat. Acum era bătrânul Robert, de pildă, şezând în fotoliul lui cu spătar înalt, şezând şi zâmbind la foc. Zâmbetul lui era făurit din nedumerire, laolaltă cu un dispreţ ciudat, rece. Ai fi zis că se străduia să ruşi¬neze puţin, zâmbindu-i în felul acela, Soarta cea răs¬punzătoare pentru fiinţa lui. Cugeta adesea ostenit la 1. Owen Glendower (1354-1416), prinţ autoproclamat al Ţării Galilor, a cărui rebeliune eşuată împotriva Angliei a repre¬zentat cea mai însemnată revoltă galeză împotriva autorităţii engleze.