GOSPODĂRIA MELEHOVILOR SE AFLĂ CHIAR LA MARGINEA satului. Poarta de la ocolul de vite dă spre miazănoapte, pe malul Donului. Un pripor de opt stânjeni între stânci văroase, învârstate cu verdeață și mușchi, și, mai jos, țărmul; o puzderie de scoici cu sclipiri de sidef; un tiv în zigzag, cenușiu, cu pietricele sărutate de valuri, și mai încolo, încrețită de vânt, fierbe coama vânătă a Donului. La răsărit, dincolo de ariile îngrădite cu sălcii, pe Șleaul Hatmanilor, tufe de pelin cu foi de argint, pătlagină castanie și grasă, strivită de copitele cailor; la răscruce de drum, un paraclis; pe urmă, stepa și zarea jucăușă, ca apele în clocot… Spre miazăzi, se zăresc piscurile dealurilor de cretă. Către apus, ulița satului taie medeanul și apucă spre luncă. Când cazacul Prokofi Melehov s-a întors din penultimul război cu turcii, adusese acasă din Țara Turcească un pui de femeie mărunțică, înfășurată într-un șal. Femeia își ferea obrazul și nu-și arăta decât arareori ochii mâhniți și sperioși de sălbăticiune. Șalul ei de mătase împrăștia miresme necunoscute, din străine meleaguri; horbota aprins colorată stârnea pizma nevestelor. Turcoaica roabă nu-și făcea cârd cu cimotiile lui Prokofi, pentru care faptă bătrânul Melehov se despărți de fecior și, neputându-și uita obida, nu i-a mai călcat în casă până la sfârșitul vieții. Prokofi înjghebă de sârg altă gospodărie. Dulgherii i-au înălțat casa; el îngrădi cu mâna lui ocoalele pentru vite; către toamnă își aduse femeia străină și firavă în noua-i așezare. Când treceau prin sat, mutându-și calabalâcul, mergeau împreună în urma harabalei. Toți din sat, cu mic cu mare, dădeau buzna pe uliță. Cazacii mijeau a râde în măturoaiele bărbilor; cumetrele chițcăiau amarnic, ca picherile; cârduri de țânci nespălați se țineau cioatcă, lărmuind în spatele lui Prokofi. El, cu fruntea sus și cu straiul descheiat, pășea arar, ca pe o brazdă reavănă, fără să-i bage în seamă, strângând în palma-i neagră mâna moale a femeii. Numai fălcile i se umflau și scrâșneau, iar din sprâncenele aspru încruntate șuroiau broboane de sudoare. 5 Prin sat se arăta tot mai rar. Nu mai venea nici pe medean. Viețuia singuratic în căsuța de pe malul apei. Oamenii prinseră a vorbi despre dânsul lucruri ciudate. Copiii, care pășteau vițeii în stepă, povesteau că în amurg, când lumina se stinge pălind, l-ar fi văzut cum își ducea nevasta în brațe, taman până la Gorganul Tătarului. Acolo, o așeza pe creștetul movilei, cu spatele rezemat de stânca năruită și măcinată de vremuri, apoi se chincea și el alături, și stăteau așa îndelung, cu ochii pironiți în zare. Priveau, până ce-i cuprindea întunericul. Prokofi o înfășura, pe urmă, în suman și o purta acasă, tot în brațe. Bărbații își frământau mintea în fel și chip, întru a afla o tălmăcire acestor năstrușnice purtări; cât despre muieri, nici nu mai aveau răgaz să se păducheze de atâta sporovăială. Spusele lor despre nevasta lui Prokofi se băteau cap în cap. Unele țineau sus și tare că-i frumoasă cum nu s-a mai văzut a doua pe lume; altele, dimpotrivă. Toate sau lămurit numai când Mavra, cea mai iscoditoare dintre cumetre, cu bărbatul la oștire, își făcu drum la casa lor – chip să ceară murături proaspete. Vreme ce Prokofi coborâse în zemnic, Mavra cercetă cu luareaminte turcoaica și se încredință de îndată că nici măcar n-aduce a femeie… După care iscodeală, cu fața îmbujorată și cu tulpanul hâit pe ochi, Mavra prinse a cleveti pe uliță în mijlocul altor muieri. — Ce-o fi găsit la dânsa, dragele mele?… Barem de-ar fi femeie!… Dar de unde!… Pântec n-are, șolduri n-are!… Te apucă râsul, nu alta… Apăi, fetele noastre îs mai trupeșe… Mijlocul ei, ca la viespe – să-l rupi în două… Și are niște ochi mari și tăciunii, de te taie, când se holbează la tine – ca un diavol, Doamne iartă-mă!… Mi se pare că-i și grea, zău! Mare lucru să naștepte un plod…