Paris, în 1638. Palatul regelui Ludovic al XIII-lea era în mare fierbere. Slugile alergau de colo până colo, iar curtenii se strânseseră în sala cea mare a tronului, comentând evenimentul urmărit de întreaga Franţă: Regele aştepta primul moştenitor. În mijlocul miniştrilor şi curtenilor, care discutau pe şoptite, îşi făcu intrarea Cardinalul Mazarin, întovărăşit de nelipsitul său aprod, vicleanul Fouquet. Noii intraţi îşi croiră drum printre cei prezenţi, care se aplecară adânc în faţa marelui Cardinal, în mâinile căruia erau destinele tuturor. 

Ludovic al XIII-lea fiind prea slab să i se împotrivească, Mazarin îl făcea să acţioneze cu planurile şi interesele lui. Când ajunseră la locul rezervat Cardinalului, Fouquet se scotoci cu febrilitate prin buzunare şi scoase o cutie mică de pastile, bomboanele favorite ale Cardinalului, pe care o întinse stăpânului său. 

— Pastilele, Eminenţă, zise el. 

— Îţi mulţumesc, Fouquet. Eşti foarte atent. Cardinalul se servi şi apoi readuse discuţia asupra subiectului curent. 

— E o zi mare pentru Franţa. Fouquet se înclină linguşitor şi replică: 

— Dacă Majestatea sa va avea un fiu... fiul va avea nevoie de un preceptor... Restul nu fu necesar să mai spună, căci Mazarin se uită la el cu un surâs cu multe înţelesuri şi-i spuse: 

— Eşti ambiţios, Fouquet. 

— Singura mea ambiţie este să servesc Franţa, replică aprodul, înclinându-se adânc. Discuţia lor fu întreruptă de apariţia şambelanului, care anunţă în mijlocul forfotei ce se produsese: 

— Majestatea Sa Regele! Ludovic al XIII-lea îşi făcu, grăbit, intrarea şi se îndreptă spre Cardinal, în vreme ce grupul curtenilor se strânse în jurul său, Colbert şi D'Artagnan fiind cei din imediata lui apropiere. 

— Mai trebuie să aşteptăm mult?, întrebă el pe Cardinal, nerăbdător. Mazarin îl privi zâmbind şi-i răspunse calm: 

— Acest lucru cere răbdare... chiar şi de la un rege. 

— Astfel mă încurajezi? replică regele amuzat. Suveranul se întoarse apoi spre D'Artagnan, căpitanul muşchetarilor săi şi zise: 

— D'Artagnan, îţi aminteşti bătălia cu austriecii? — Da, Sire. Foarte bine. — Am fost mai curajos, atunci. Uşa din fundul sălii se deschise. Printre curteni, îşi făcu drum moaşa, cu obrajii îmbujoraţi şi se îndreptă spre rege. 

— Majestate... e băiat... O frumuseţe de băiat! spuse ea cu grabă. 

— Un băiat! exclamă Ludovic, în culmea fericirii alergând spre odaia lăuzei. Câteva minute mai târziu, apăru în balconul palatului, ţinând Delfinul ― moştenitorul tronului ― în braţe, având pe Cardinal în dreapta sa. Apariţia aceasta fu primită cu aclamaţii de mulţimea strânsă în jurul palatului, care aştepta cu nerăbdare fericitul deznodământ. Cardinalul făcu un semn spre mulţime şi în mijlocul liniştii care se aşternu peste miile de oameni spuse: 

— Atotputernicul, în neţărmurita lui bunătate, a binecuvântat unirea Majestăţii sale Regelui cu iubita noastră Regină, dăruindu-le lor şi vouă... un fiu. Cardinalul luă nou-născutul din mâna regelui şi arătându-l mulţimii adăugă: