Vijelioşi, năpustindu-ne în picaj, avântându-ne în înalt,
plutind pe curenţii de aer – nu-i nimic mai grozav ca asta. Pe
distanţă de kilometri în jur eram singurele prezenţe în spaţiul
infinit, deschis, albastru curat al cerului. Vrei o doză de
adrenalină? Încearcă să-ţi strângi aripile, intrând într-un picaj
pe o lungime de un kilometru şase sute, direct în jos, pentru
ca apoi vâjjjj! Desfaci aripile, pui laba pe un curent de aer, ca
un pitbull, şi te ţii de cursa vieţii tale. Doamne, nimic nu-i mai
grozav ca asta, mai distractiv, mai incitant.
OK, eram nişte ciudăţenii de mutanţi, fugeam mâncând
pământul, dar, prietene, zburam – şi există un motiv pentru
care oamenii au visat întotdeauna să zboare.
— Oh, Doamne! a exclamat Gasman entuziasmat, arătând
ceva cu degetul. Un OZN!
Am numărat până la zece. Nu exista nimic în direcţia arătată
de Gasman. Ca de obicei.
— A fost distractiv în primele cincizeci de ori, Gazzy, am
zis. Dar s-a răsuflat deja.
A bombănit ceva la câteva bătăi de aripă depărtare de mine.
Nu există aşa ceva, adică simţul umorului la un copil de opt
ani.—
Max? Cât mai e până ajungem în DC? a întrebat Nudge,
trăgându-se mai aproape de mine.
Arăta obosită, pentru că avusesem cu toţii o zi lungă şi
urâtă. Ei bine, o altă zi urâtă dintr-un şir lung de zile urâte.
Dacă aş avea parte de vreo zi lejeră, normală, probabil că mi
s-ar face frică.
— Încă o oră? Una şi jumătate? mi-am dat cu presupusul.
Nudge n-a mai spus nimic. Am aruncat o ocheadă spre
restul stolului meu. Fang, Iggy şi cu mine ne ţineam bine, însă
eram şi plini de energie. Adică, şi cei mai tineri aveau energie,
mai ales în comparaţie cu piticaniile drăgălaşe de oameni
normali. Dar chiar şi ei cedau, în cele din urmă.
Iată cum stă treaba pentru oricine-i nou-venit în această
aventură. Suntem şase: Angel, care are şase ani; Gasman, opt
ani; Iggy, paisprezece ani, şi orb; Nudge, unsprezece ani;
Fang şi cu mine (Max), care avem paisprezece ani. Am evadat
din laboratorul unde am fost crescuţi, ni s-au dat aripi şi alte
diverse puteri. Ne vor înapoi, foarte mult. Însă noi n-avem de
gând să ne întoarcem. Niciodată.
L-am mutat pe Total în mâna cealaltă, bucuroasă că nu
cântărea mai mult de vreo nouă kilograme. Animalul s-a
ridicat puţin, apoi s-a întins de-a lungul braţului meu şi s-a
culcat la loc, vântul răscolindu-i blana neagră. Voiam un
câine? Nu. Aveam nevoie de vreun câine? La fel, nu. Eram
şase copii care fugeam să ne salvăm pielea, care nu ştiau nici
când vor mânca data viitoare. Ne puteam noi permite să
hrănim un câine? Să aşteptăm după el – nu.
— Eşti bine?