Ploaia răpăia peste ţinutul tot mai sumbru din jurul castelului Langeais, dar Chauncey îşi găsea cu uşurinţă drumul printre mormintele mustind de noroiul din cimitir. Chiar şi pe cea mai groasă ceaţă putea veni aici, refugiul lui din copilărie, fără teama că se va rătăci. Nu era ceaţă în seara aceasta, dar întunericul şi atacul ploii erau destul de înşelătoare. Ochii lui Chauncey au alunecat spre stânga. Ceva se mişca în raza lui vizuală; apoi i s-a arătat ceva ce părea un înger deasupra unui mormânt din apropiere. Băiatul nu era nici din piatră, nici din marmură, avea mâini şi picioare. A coborât, cu apa picurându-i din păr şi curgându-i pe faţa lipsită de orice expresie. Mâna lui Chauncey s-a strecurat spre mânerul sabiei.

— Ai perla? a întrebat încercând să-şi ascundă neliniştea. Gura băiatului schiţa un zâmbet.

— Ei, bine? a reluat Chauncey. Dă-mi-o! Vreau s-o văd. O ai la tine, nu? Băiatul a dat din cap.

— Nu te juca cu ducele de Langeais, l-a avertizat Chauncey. N-am bătut atâta drum ca să distrez un nebun.