Încerc din răsputeri să creez impresia unui călător sofisticat, dar nu sunt deloc convinsă că-mi iese.
Privind retrospectiv, probabil că m-am dat de gol imediat după ce am testat cu entuziasm prea multe parfumuri în duty-free, emanând în cele din urmă o aromă atât de puternică încât ar putea trezi pe cineva din comă.
Sunt dezamăgită şi de topul meu de bumbac în stil etnic, cel despre care credeam că arată ca unul cumpărat din vreun loc fabulos de exotic din Pacificul de Sud – până când am descoperit că eticheta cu preţul ieşea afară, dezvăluind că, de fapt, costase 44,99 de lire la Monsoon.
Şi poate că nici faptul că am ajuns prima la Poarta 65, depăşind un grup numeros de turişti cu cel puţin o jumătate de oră, nu m-a făcut să arăt chiar atât de descurcăreaţă pe cât aş fi sperat.
Acum, că mă aflu în aer la propriu, e la fel: statutul meu de amator într-ale călătoriilor pe distanţă lungă e dezvăluit fără milă la fiecare pas.
În momentul de faţă, încerc să aşez în echilibru toate ambalajele goale rămase de la masa oferită pe o tavă ridicol proporţionată şi o cană cu cafea imposibil de băut, fără să o vărs în poala vecinului meu şi să-i provoc arsuri de gradul trei pe instrument. E o variantă reală de KerPlunk, toate ameninţând să se răstoarne la cea mai mică adiere de vânt.
Spre deosebire de americanul de lângă mine – el şi-a aşezat ingenios pliculeţul cu parfum de lămâie în cana goală de ceai şi a pus unul peste altul pacheţelele de sare şi piper şi cutiuţa de unt în caserola în care fusese friptura delicioasă de vită eu m-am trezit cu un talmeş-balmeş de plastic şi resturi de folie de aluminiu.
— Să vă ajut, doamnă? mă întreabă stewardesa, luându-mi tava înainte să pot să împiedic cuţitul să se răstoarne pe masă.
— Hopa! strig eu, exclamaţie deloc conformă cu statutul de pasager cosmopolit, cum mi-ar plăcea să fiu.
Îl ridic să-l dau stewardesei, dar ea a plecat deja, împingând căruciorul pe culoar şi aproape lovind coatele câtorva pasageri.
Arunc o privire alături şi-mi dau seama că vecinul meu priveşte cu suspiciune spre cuţit.
— Ei bine, cine ştie când o să am nevoie de un cuţit de plastic mânjit cu unt? spun eu ridicând din umeri.
Îmi zâmbeşte.
Nu e un zâmbet conspirativ, ci unul care ascunde o sclipire de amuzament. E compătimitor faţă de biata creatură de lângă el, care, în mod sigur, a primit o zi liberă de la ospiciu.
Mă las pe spate pe scaun, murmurând în gând un cântec care se difuza mereu la radio când eram mică şi mama ardea inevitabil masa de duminică: „Plec cu avionul… la la la… la la la la la la la…”
Nu-i nimic. Sunt sigură că o să-mi aduc aminte versurile. Şi, oricum, senzaţia contează. Cântecul e despre noi începuturi, cred. Despre cum să mergi mai departe. Despre descoperirea unei lumi noi.
Exact ceea ce fac eu acum.
Însă, după cum probabil că v-aţi dat seama, n-am mai zburat până acum la capătul lumii de una singură: un zbor scurt, până la Barcelona, pentru o petrecere a burlăciţelor, da; două săptămâni cu iubitul în Turcia, nicio problemă; o săptămână cu fetele în sudul Franţei, hai, fie!
Dar 6 000 de kilometri peste Atlantic? Şi poate pentru totdeauna?
Nu.
Şi… iată-mă făcând-o. Cu toate că mi-aş dori s-o fac cu mai mult stil.