Cu trenul de dimineață D na Corbu plecase, chemată printr o telegramă de tatăl ei, care se afla bolnav la Iași. Petre Corbu, care și petrecuse soția până la gară, se întorcea pe jos în oraș singur, necăjit. La capătul șoselei se opri o clipă, parcă i era urât să se întoarcă acasă. Cum n avea oră de curs la liceu în dimineața aceia, se îndreptă agale spre port; voia să mai scape de grija care l stăpânea. Din capătul șoselei apărea întreaga panoramă a portului, cu viața, mișcarea și culorile văzute în zarea albăstrie a luciului apei. Câteva bărci pe Dunăre, departe, cu pânzele în vânt, păreau niște fluturi albi în zbor, jucându se deasupra apei. Un remorcher mic, ca un gândac, sfârâind răgușit, târa în urma lui un șlep de patru ori mai mare, greoi, cu burta plină de grâul pe care l înghițise. O pornise desigur spre Brăila. În port se ncărcau la cheu vreo opt vase cu rapiță și grâu. Și Petre Corbu nu se mai sătura privind toată mișcarea aceia, alergătura, lucrul grăbit și fuga hamalilor desculți pe schelele de lemn cu sacul în spinare. Cum sta privind la grâul auriu ce se scurgea în valuri, ca apa, într una, el se gândea la bogăția țării aceștia: — Cât aur n a plutit pe Dunăre și mare, spre țări îndepărtate, hrănind o lume întreagă în scursul atâtor vremuri. * Petre Corbu era de curând numit profesor definitiv de istorie la liceul acestui oraș de pe malul Dunării. Ridicat de jos de o mână binevoitoare, muncise ani de zile, chinuit prin școlile statului, până izbutise a și face un loc sigur și tihnit în lume. Singurul băiat al lui Arghir Corbu, dascălul bisericii din Cuzăni, Petrică crescuse mai mult prin curtea bisericii, ca un copil fără mamă. Coana Profirița, preuteasa, o femee miloasă și bună, se îngrijise de copilul acesta din ziua în care închisese ochii dăscălița. Dascălul Arghir, om sărac și cuminte, nu hrănea năzuinți deșarte și nu visa pentru fiul său o soartă mai mare de cât credea că i se cuvenea