Introducere

 În documentaţia reunită pentru recenta mea lucrare, Rassurer et proteger. Le sentiment de securite dans ['Occident d'autrefois (A linişti şi a ocroti. Sentimentul de securitate ln Occidentul de altădată) şi-au găsit locul numeroase texte referitoare la confesiune, mai ales în secolele XVI-XVIII. Într-adevăr, la nivel istoric, mi-am pus următoarea întrebare: confesiunea liniştea ? Această interogaţie explică legătura strînsă existentă între cartea mea despre „securitate" şi cea pe care o vom citi în continuare : ele depind una de alta, fiind adevărat că Biserica romană a vrut să-i liniştească pe credincioşi confirmîndu-le iertarea divină. În schimb, le-a cerut o mărturisire explicită. Dacă am izolat totuşi acest dosar pentru a constitui o carte separată, am făcut-o pentru că formează un ansamblu omogen, centrat pe o doctrină şi o practică religioase profund originale şi, cred eu, fără echivalent în istorie. Fiindcă nici o altă Biserică creştină, nici o altă religie nu au acordat, asemeni catolicismului, o importanţă atît de mare mărturisirii detaliate şi repetate a păcatelor. Rămînem marcaţi de neîncetata invitaţie la cunoaşterea de sine şi de formidabila sa contribuţie la aceasta. În vremea noastră, cei mai înverşunaţi duşmani ai persoanei umane au recunoscut implicit statutul existenţial al celui care mărturiseşte : este unic, de neînlocuit. 

Conştiinţa individuală şi mărturisirea sînt legate una de alta. În . general, luciditatea asupra sinelui îi apare unui terapeut al sufletului ca un element pozitiv, un factor de sănătate psihică. Or, între „cunoaşte-te pe tine însuţi" al lui Socrate şi cel al lui Freud a existat, ca liant şi multiplicator, aportul enorm - adjectivul nu este exagerat - al confesiunii, aşa cum a fost ea propovăduită şi trăită în catolicism. Afirmăm astfel importanţa acestui „obiect istoric". Originalitatea lui iese şi mai bine în evidenţă cînd ne gîndim la diferenţa radicală dintre „tribunalul penitenţei" - expresie clasică odinioară - şi justiţiile obişnuite din toate timpurile. Cele din urmă îi pedepsesc pe vinovaţi. 

Chiar dacă aplică penitenţe Biserica este înainte şi mai presus de orice dătătoare a iertării divine. Ce-i drept, în trecut s-a pus de multe ori problema condiţiilor în care putea fi acordată iertarea şi, în unele cazuri, dacă nu trebuia amînată. Vom urmări dezbaterile iscate în această privinţă. În schimb, îmi vine în minte o destăinuire. La cursul meu de la College de France, mă ocupasem de " amînarea absolvirii" în secolele XVII-XVIII. La ieşire, un preot paroh, deja cu o bogată experienţă, a venit la mine şi mi-a spus : „În practica mea sacerdotală, o singură dată am refuzat absolvirea şi am regretat-o toată viaţa". Cu siguranţă, Marele Arnauld l-ar fi considerat „laxist". În orice caz, iertarea are o istorie.