De peste douã decenii a avut nevoie Radu Cosaºu pentru a fi luat în serios ca scriitor important. Ca scriitor veritabil. Sau, de ce nu ? !, pentru a deveni în sfîrºit Radu Cosaºu. S-a întîmplat în 1973, cînd i-a apãrut volumul de nuvele Supravieþuiri. Publicase pînã atunci zece alte cãrþi, se încercase, dar fãrã succes, ºi în dramaturgie, dobîndise o certã, dar nu ºi neapãrat avantajoasã în ochii gardienilor limitelor dintre genuri, notorietate de jurnalist ingenios, niciodatã în panã de idei, cuvinte ºi formule fericite. Avea 43 de ani. Debutase precoce, aproape adolescent, pe la 18-19 ani, originalitatea ºi spontaneitatea talentului nu-i fuseserã vreodatã puse la îndoialã, dar nici nu fuseserã luate drept promisiuni ale unui mare viitor. Era talentat, dar fãrã a se ºti de fapt ºi ce era : scriitor sau reporter, literat sau jurnalist ? ! Nimic anormal, talentele nu fac o literaturã. Cît talent, atîta ratare. Cimitirele literare sînt pline de talente. Deºi tînãrã, în vîrstã de nici douã veacuri ºi jumãtate, literatura românã are faþã de talent o mefienþã aproape senilã. Un mediocru posac ºi tenace este oricînd preferabil unui talent efervescent ºi prin forþa lucrurilor imprevizibil. Talentul intrigã, dacã nu chiar neliniºteºte. E prin definiþie suspect, nesigur, alunecos, predispus la transgresiuni, nepãsãtor de frontiere ºi alte îngrãdiri. Mai cu seamã în timpuri violente ºi tulburi, de rupturi, de sfîºieri, de mari rãsturnãri istorice, cum este epoca de la sfîrºitul anilor 1940 cînd începe sã publice Radu Cosaºu. Foarte tînãrul autor militeazã ºi scrie, scrie ºi militeazã. ªi pentru el, ca ºi pentru întreaga generaþie de intelectuali europeni ajunsã la adolescenþã în vremea rãzboiului abia încheiat, cele douã verbe sînt sinonime perfecte. Scrisul ºi militantismul fuzioneazã în incandescenþa unui angajament auroral. Lumea se schimbã, iar tînãrul Cosaºu este de partea schimbãrii. O face cu fervoare, o face patetic, o face exaltat. Ar fi putut oricînd afirma ºi el, poate cã va fi ºi fãcut-o, „Fericirea e o idee nouã în Europa, ca odinioarã Saint-Just. Acela fusese ghilotinat la 27 de ani. Radu Cosaºu avea 26 cînd, în 1956, la trei ani dupã moartea lui Stalin ºi la cîteva luni dupã ce fostul „pãrinte al popoarelor fusese deplasat chiar de foºtii lui complici din panteonul revoluþiei bolºevice în galeria lugubrã a marilor criminali din istoria umanitãþii, ceruse, pentru literatura românã, o eticã ºi esteticã a „adevãrului integral. O fãcuse în calitatea lui de militant ºi ca o expresie fireascã a angajamentului. O fãcuse pentru cauzã ºi în numele ei. O fãcuse public, în gura mare, de la tribuna primului ºi ultimului Congres al tinerilor scriitori din România þinut vreodatã. Rãspunsul a fost rapid ºi expeditiv ca o sentinþã de tribunal revoluþionar. Atîta doar cã lui Radu Cosaºu nu i s-a tãiat capul, el a fost numai proscris. I s-a interzis sã lucreze într-o redacþie (interdicþia a durat 12 ani !), i s-a suspendat dreptul de semnãturã. Putea fi mai mult ? Putea fi mai rãu ?