Copilaria, petrecuta intr-o ambianta particulara, in care, alaturi de nazuinte si idealuri proprii secolului nostru si mai ales lumii socialiste, mai persistd mentalitati si traditii ancestrale, in mijlocul unei naturi salbatice si impunatoare, pare a-si intinde aripile in paginile prozei sale din aceasta perioadd. Surprinzind sensibilitatea si virsta copilariei cu sentimentul ca ;i-o apropie din nou si o restituie, autorul nu merge insa pe calea 5 unei mitizari a universului infantil. Cu ochii larg deschi$i, care au invatat sa priveasca lumea mirifica a copilariei, mimind nevoia intensa de comunicare a copilului, Fazil Iskander scruteaza obiceiuri, chipuri, intuie$te psihologii, participa la viata intensa a poporului sau, dezbatind probleme obstesti $i sufletesti care preocupa omul contemporan. Tonul spontan, capabil sa sugereze o nestavilita curiozitate fata de toate formele vietii, unele contraste neasteptate de vigoare ji gingasie, de seriozitate si haz, constructia libera, degajata, relatarea lipsitd de cea mai simpla aluzie la pretentie si cochetarie, alcatuiesc substanta acestor povestiri de inceput, carora autorul a ftiut sa le imprime sinceritate si caldurd. Cele doua carti in proza, aparute in 1966 : „Fructul oprit"„A treisprezecea fapta a lui Hercule", reunind povestirile si nuvelele risipite pina atunci prin revistele „Pionier", „lunosti", „Nedelea“, confirma un scriitor care aduce incontestabil o unda de noutate in peisajul atit de divers al prozei sovietice contemporane.

Este vorba de faptul ca volumele au impus cu evidenta situarea nuvelisticii lui Iskander in zona unor traditii cultivate cu autoritate si in maniere deosebite de Zoscenko, Ilf si Petrov, V. Kataev. Daca unele dintre povestirile sale, cum ar fi „Casa de pe ulicioara", prezenta in volumul de fata, probau incercarea de a-l incadra pe Iskander in familia povestitorilor care aiimenteaza vina lirica a prozei sovietice {prin poezia ei ce nu rezulta din broderii mestesugite si decorative, ci din substan{d si finete, dublate de o precizie a nuantarii, povestirea aminteste maniera cehoviana, poate mai ales „Casa cu mezanin"), in evolutia sa ulterioara autorul pare a fi optat pentru unghiul comico-satiric.

Cu deosebire „Zodic Kozloturului", aparuta si in limba romana, a repurtat un veritabil succes prin resortul ei polemic sustinut de un umor de buna calitate. Incercarea de precizare mai nuantata a manierei comice la Fazil Iskander nu poate ocoli insa constatarea ca ^i aceasta nuvela, copios incisiva ca subiect ?i detalii, este invadata de momente lirice, fluide, neostentative. Intr-o discutie organizata de revista „Voprosi literaturi", Iskander explica astfel rolul numeroaselor digresiuni lirice de la subiectul satiric propriu-zis in compozitia nuvelei sale ajung la concluzia ca aceste momente au fost determinate, in primul rind, de dorinta de a investiga viata interioara a eroilor, de a clatina aplombul subiectului, parasindu-l din cind in cind, fara ca sa-i provoc vreo suferinta ... Am simtit ca in desfasurarea relatarii despre manechinele Kozloturismului imi este absolut necesara o gura de aer proaspat".

Iskander mai este inca in plina cautare a unor formule, de?i s-ar putea ca tocmai aceasta cautare nelinistita sa fie formula personalitatii sale scriitoricesti. Ceea ce ii defineste totusi scrisul este in primul rind ipostaza umoristului, atitudinea simpatetica profund receptiva fata de manifestarile omene^ti, inclusiv cele excesive si, prin aceasta, eventual ridicole, atitudine subliniata de toti teoreticienii comicului, atunci cind o deosebesc de modalitatea comica a ironiei, care presupune detasare fata de obiectul vizat. Totusi, nu numai tentatia risului sanatos il face pe autor sa nareze pe un 6 ton vesel intimplari insolite si sa exprime deliciul neobisnuitului comic. Faptele se incarca uneori cu neasteptat continut afectiv, autorul vadind putinta de a insuma experienfele realului unei tensiuni spirituale si unei vieti estetice.

Daca, in „Acele vremuri fericite a!e obiectelor gasite", retinem indeosebi tehnica acumularii ilariante, insusirile narative ce realizeaza, in linii dare si concise, portrete si sugereaza o atmosfera, fara a putea trece cu vederea, desigur, acel dozaj nuantat de ris si induiosare, persiflaj si simpatie, in ..Datornicii", comicul savuros inlesneste demascarea unei rea'itati prozaice si meschine. Umorul spontan si iscoditor smulge aid masca de pe chipul unui personaj venal, inventiv si locvace, condus de ideea Sui fixa de prosperitate personald. Fenonienul de psihologie sociala este creionat cu vigoare si cu destula amaraciune subterana, relevata, de altfel, si de finalul care, in maniera lui Cehov, foloseste procedeul anticlimaxului, marcat prin adaugarea unei note emotive, necontinuta in naratiunea de pina atunci si prin care autorul comunica o atitudine liricd si filozofica.

Asemanatoare este si situatia din nuvela ,,Sa-i dam de rusine pe falsiticaiorii de bani", care foloseste cu suplete atit de vechiul motiv comic „trompeur-trompe", acoperindu-l cu o substanta umana apta sa acorde semnificatie morala justitiei comic infdptuite. Acordul final insa : „A zadarnici jocui fals al cuiva ... e o satisfactie ascunsa care face cit multe altele fatise. Exista aici o singura primejdie. Daca jocui fals se prelungeste prea mult, poti sa te inabusi din cauza risului interior", printr-o singura fraza, adaugd risului o neasteptata nota incerta, nelinistita, nelinistitoare. Cu deosebire, povestirile publicate de Iskander in ultimii doi-trei ani in revistele „Smena" si „Novii mir", dintre care am selectat, pentru volumul de fata, „Scrisoarea“ si „intr-o zi de vara", permit conturarea ma1 fermd a manierei umoristice a prozatorului. „Scrisoarea" il evidentiazd cu deosebire pe eroul povestitor care e un spirtual, inte’ept, indulgent si fora iluzii asuprc dragostei, asa incit priveste intangibila „prima iubire" cu un fel de melancolica ironie. Procedeele comice par a fi aici auxiliare atmosferei lirice, iar, pe de alta parte, crescendoul emotional tensionat, afectivitatea sint cenzurate de simtul auto-ironic a! ridicolului.