Concepţia despre vorbire ca act este foarte veche. Pentru a înţelege acest lucru nu este nevoie să ne gîndim la ritualurile magice, ci doar la o tradiţie îndeajuns de documentată din filosofia greacă, ce concepe limbajul ca pe un suport pentru o anumită forţă vitală. În Sofistul, Platon defineşte vorbirea (logos) drept "curentul care pleacă din suflet şi trece prin gura care îl rosteşte" (263e). Această tradiţie acordă un rol insemnat oralităţii în detrimentul scriiturii, un rol pe care îl putem descoperi de pildă în Scrisoarea a şaptea a lui Platon, după care filosofia nu poate fi cu adevărat învăţată decît printr-o comunicare orală. Filosofia nu transmite conţinuturi care ar putea fi desprinse de această învăţătură orală, ci ea constă numai într-o meditaţie dialectică (în dublul sens al acestui cuvint, de reflecţie dialogică şi nedogmatică) asupra marilor teme ale vieţii morale. Felul acesta de a gîndi a fost într-un anumit fel curmat de filosofia lui Aristotel, care, punînd un accent deosebit pe paralelismul dintre lingvistic, logic şi ontologic, a îndrumat interpretarea oricărei propoziţii spre valoarea ei de adevăr. O propoziţie este adevărată sau falsă după felul cum reprezintă (cu sensul de zugrăveşte) o stare de lucruri. Subiectul şi predicatul sunt categorii în acelaşi timp lingvistice şi logice şi, după Aristotel, pot avea un corespondent în lumea reală. Cînd predicarea unei calităţi cu referire la un subiect determinat coincide cu o stare de lucruri, se spune că propoziţia astfel formulată este adevărată. Aristotel a fost promotorul unei teorii despre adevăr ca adecvare între cuvinte şi lucruri, sau, mai exact, între propoziţii şi starea de lucruri reprezentată, teorie care a făcut posibil paralelismul între logic, ontologic şi lingvistic ce a rămas dominant practic pînă în epoca noastră. Această concepţie descriptivistă a limbajului, al cărei corelat este o semantică veritativă sau vericondiţională, a dăinuit în filosofia clasică, chiar dacă se pot găsi în gramaticile clasice (cum ar fi Gramatica de la Port-Royal, 1660) restricţii explicite cu privire la aplicarea valorilor de adevăr la unele propoziţii. În cadrul unei poziţii filosofice proprii, Immanuel Kant (1724-1804) a contestat pentru prima dată paralelismul dintre limbaj şi fiinţă, afirmînd existenţa antinomiilor raţiunii. În sistemul kantian există afirmaţii ce nu sunt nici adevărate, nici false, deoarece domeniul lor de aplicaţie scapă controlului raţiunii. La începutul ei, filosofia analitică în direcţia inaugurată de Gottlob Frege (1848-1925) şi Bertrand Russell (1872-1970) a socotit drept o imperfecţiune a limbilor naturale orice propoziţie care nu poate fi calificată drept adevărată sau falsă. Filosofii au încercat să inventarieze tipurile de fraze cărora nu le poate fi aplicată această proprietate, considerîndu-le drept "non-sensuri". O primă clasă de propoziţii căreia i s-au adus restricţii în ce priveşte valoarea lor de adevăr a fost cea care cuprinde expresii deictice, manifestînd astfel fenomenul indexicalităţii. O astfel de propoziţie nu exprimă o "gîndire completă", s-a spus. Valoarea ei de adevăr este dependentă de context, aşadar de actul propriei ei enunţări. De asemenea, nu poate fi atribuită o valoare de adevăr propoziţiilor interogative, imperative şi optative, căci ele nu reprezintă o stare a lumii, ci diferite stări de spirit ale vorbitorului. Pornind de la această distincţie dintre conţinut cognitiv şi conţinut emotiv, u_nii filosofi analitici au formulat ipoteza că enunţurile etice şi estetice nu transmit nici ele vreun conţinut cognitiv, ci exprimă doar atitudini sau sentimente ale locutoruluP.