În cel de-al doilea Sabat al lunii a Douăsprezecea, în orașul Plângerea,
a căzut o fată din cer.
Pielea ei era albastră, iar sângele, roșu.
A căzut peste o poartă de fier, turtind-o, și a rămas atârnată acolo,
frântă la mijloc într-un unghi imposibil, asemeni unei mlădioase
dansatoare din templu care s-ar arcui pe spate peste brațul unui iubit.
Vârful unei gratii de fier forjat o țintuia în loc. S-a zbătut puțin, atât cât i-a
trebuit sufletului să se desprindă, și boboci de floare arămii ca flăcările de
torță au căzut din părul ei lung.
Mai târziu, s-a spus că fuseseră inimi de colibri și nu boboci de floare.
S-a spus că nu sângerase, ci plânsese cu lacrimi de sânge. Că fusese
indecentă, lingându-și dinții în fața lor chiar și așa, cu capul în jos și pe
moarte. Că vomitase un șarpe care se prefăcuse în fum când atinsese
pământul. S-a spus că un roi de molii frenetice au venit la ea și au
încercat să o ridice.
Asta era adevărat. Numai asta.
Dar le-a fost cu neputință. Moliile nu erau mai mari decât gurile
căscate ale copiilor și nici când s-au strâns câteva zeci nu au reușit s-o
ridice, doar au tras de șuvițe din părul ei care se întuneca, până când
aripile, îmbibate cu sângele ei, li s-au înmuiat. Au dispărut, împreună cu
bobocii de floare, luate de un puternic suflu de vânt cu firișoare de țărână
care a măturat pe neașteptate strada. Pământul s-a cutremurat. Cerul s-a
rotit în jurul axei sale. O flamă bizară a țâșnit dintre vălătuci fum, iar
oamenii din Plângerea și-au ferit ochii. Țărână împroșcată, lumină
incandescentă și miros urât de salpetru. Avusese loc o explozie. Ar fi
putut muri toți, cu ușurință, însă murise numai fata, scuturată dintr-un
buzunar al cerului.
Picioarele ei erau desculțe, iar gura, mânjită de prune. Și buzunarele ei
erau pline de prune. Era tânără și frumoasă, surprinsă și moartă.
De asemenea, era albastră.
Albastră ca opalul, ca azurul. Albastră ca albăstrelele sau ca aripile
libelulelor, ca un cer de primăvară, nu de vară.
Cineva a țipat. Țipătul a atras mai mulți oameni. Ceilalți au țipat și ei,
nu fiindcă fata era moartă, ci pentru că fata era albastră, iar asta însemna
ceva în Plângerea. Chiar și după ce bolta a încetat să se mai rotească....