Stăteam cu ochii la mormanul de cutii din dormitorul meu cel nou, plină de tristețe că nu am internet. De când m-am mutat aici, nu am putut să lucrez deloc la blogul meu de recenzii și aveam senzaţia că-mi lipseşte o mână sau un picior. Așa cum obişnuia să spună mama mea, Obsesia nebună a lui Katy era toată viaţa mea. Nu chiar toată, dar era foarte importante. Pentru mama, cărţile înseninau altceva decât pentru mine. Am oftat. Eram aici de două zile şi încă mai aveam atât de multe de despachetat. Mă săturasem să stau printre cutii. Îmi displăcea chiar mai tare decât faptul că mă aflam aici. Dar, cel puţin, nu mai săream în sus la fiecare scârţâitură care se auzea în casa asta din Virginia de Vest cea minunată în care ne mutaserăm şi care părea scoasă direct dintr-un film de groază. Avea chiar şi un turnuleţ – un turnuleţ sinistru. La ce naiba putea să folosească un turnuleţ? Ketterman era o localitate separată, adică nu era un oraş adevărat. Cea mai apropiată aşezare era Petersburg – un orăşel cu vreo două-trei semafoare, aliat în apropierea altor asemenea orăşele, care, cel mai probabil, nu aveau nici măcar un Starbucks. Poşta nu venea acasă la noi. Trebuia să mergem noi la Petersburg să o ridicăm. Barbarie. Am avut brusc revelaţia, ca o palmă peste ochi. Florida dispăruse – mâncată de sutele de kilometri pe care îi făcusem în nebunia mamei de a o lua de la început. Problema mea nu era că îmi lipseau Gainesville, clima, fosta mea şcoală şi chiar şi vechiul nostru apartament. M-am rezemat de perete şi mi-am frecat fruntea cu mâna. Îmi lipsea tata. Iar Florida pentru mine era tata. Acolo se născuse el, acolo o cunoscuse pe mama, acolo fusese totul perfect... până când s-a ales praful de tot. Ochii mă ardeau, dar nu voiam să plâng. Plânsul nu schimba nimic, iar tata nu ar fi fost deloc fericit să ştie că eu tot mai plâng şi după trei ani.