Scotocesc prin mormanele de mărunțișuri împrăștiate pe toată
podeaua dormitorului meu. O să-ntârzii.
— Kate! zbier înnebunită.
Unde naiba sunt? Ies în goană pe palier și mă arunc pe
balustradă:
— Kate!
Aud zgomotul familiar al unei linguri de lemn care se lovește de
marginile unui castron din ceramică, iar Kate își face apariția lângă
scări, cu părul roșu ridicat în vârful capului, într-o încâlceală
cârlionțată. Se uită în sus la mine, cu o expresie epuizată pe chip. E o
expresie cu care m-am obișnuit în ultimul timp.
— Cheile! Mi-ai văzut cheile de la mașină? gâfâi disperată.
— Sunt pe masa de sub oglindă, unde le-ai lăsat aseară.
Dă ochii peste cap și se întoarce în atelierul ei cu tot cu
compoziția de prăjitură pe care-o învârte cu lingura.
Mă reped într-o agitație totală în cealaltă parte a palierului și-mi
găsesc cheile de la mașină sub un teanc de reviste săptămânale
glossy.
— Iar v-ascundeți, mormăi în timp ce-mi înșfac cureaua cafenie,
pantofii cu toc și laptopul.
Cobor din apartamentul de deasupra atelierului lui Kate și o
găsesc punând aluat de prăjitură în diverse recipiente de metal.
— Fă-ți, dracului, curat în cameră, Ava! E un dezastru, se plânge
ea.
Da, când e vorba de viața mea personală, talentele mele
organizatorice sunt ceva de speriat, mai ales că lucrez ca designer
de interioare la Sindicatul Rococo și-mi petrec zilele coordonând și
organizând. Îmi iau telefonul de pe masa butucănoasă și-mi bag
degetul în compoziția de prăjitură a lui Kate.