Deşi versiunea de faţă nu este, tematic sau structural, o versiune nouă, specială a cărţii, ea este totuşi mai mult decît o ediţie revizuită. Un număr de scene au fost în mare parte rescrise, la care s-au adăugat vreo două-trei scene absolut noi. Am recurs la această soluţie oarecum neobişnuită mai ales datorită faptului – dacă scrisorile pot fi considerate un test – că această carte a suscitat un interes mult mai mare decît tot ce am mai scris pînă acum. M-am obişnuit de mult să accept că scrierile mele literare care mi-au adus cea mai puţină satisfacţie profesională (o insatisfacţie la care au subscris şi primii autori de recenzii) continuă să-i atragă cel mai mult pe majoritatea cititorilor mei. Romanul a apărut în 1965, după alte două volume, şi din toate punctele de vedere, cu excepţia datei de publicare, cel de faţă este primul meu roman. Am încercat să-l scriu la începutul anilor ’50, dar, între timp, atît starea mea, cît şi naraţiunea au suferit nenumărate transformări. În forma originală era vorba de un element evident supranatural – o tentativă de a scrie ceva în genul capodoperei lui Henry James The Turn of the Screw (O coardă prea întinsă ). 

Nu aveam însă nici o idee coerentă încotro mă îndreptam, atît în viaţă, cît şi în carte. Eul meu obiectiv nu credea în acel moment că voi deveni vreodată un scriitor publicabil; celălalt eu, subiectiv, nu putea abandona mitul căruia – printr-un efort pe cît de stîngaci, pe atît de laborios – încerca să-i dea viaţă; îmi amintesc perfect că eram permanent nevoit să arunc pasaje întregi la coş, fiind incapabil să descriu ceea ce doream. Şi tehnica, şi acea forţă bizară a imaginaţiei care mi se pare un fel de handicap al memoriei faţă de realitate şi existenţă – împiedicînd evocarea non-existentului – mă făceau nefericit, mă ţintuiau în loc. Şi totuşi, atunci, în 1963, cînd succesul romanului Colecţionarul mi-a dat o oarecare încredere în forţa mea literară, a venit şi rîndul acestui roman chinuit, ciuntit şi refăcut la nesfîrşit să-şi impună prioritatea faţă de atîtea altele începute în anii ’50… dintre care măcar două erau, presupun, mai bine realizate şi m-ar fi putut face ceva mai bine cunoscut, măcar în propria ţară. 

În 1964, am reluat, am confruntat şi am rescris toate variantele anterioare. Magicianul a rămas în esenţă la nivelul romancierului novice, autodidact; nevorbind de naraţiune, este mai curînd un carnet de însemnări al unei explorări, pornită adesea pe căi greşite sau eronat concepută, într-un tărîm necunoscut. Cititorul cu experienţă nu poate crede că forma finală publicată poate păstra caracterul dezonorant al scrierii produse cu naivitatea instinctului. Cele mai grele lovituri pe care le-am suportat din partea criticii au fost cele prin care au condamnat această carte ca fiind un exerciţiu al fanteziei calculat la rece, un joc cerebral. Ca atare, unul din defectele (incurabile) ale cărţii consta în încercarea de a ascunde nesfîrşitul şuvoi în care fusese scrisă. Pe lîngă evidenta influenţă a lui Jung, ale cărui teorii mă interesau profund în acea vreme, au mai existat trei romane care au contribuit la scrierea acestuia. Modelul de care am fost conştient pe de-a-ntregul a fost Le Grand Meaulnes (Cărarea pierdută ) al lui Alain Fournier, motiv care m-a făcut să renunţ pe parcursul reviziei la un număr de referinţe prea directe. Poate că paralela nu a fost foarte evidentă celui obişnuit să analizeze la nivel literal, dar Magicianul ar fi fost o carte esenţial diferită dacă nu ar fi existat antecedentul francez. Forţa romanului Le Grand Meaulnes (pentru cîţiva dintre noi în orice caz) de a produce o experienţă, alta decît cea literară, era exact ceea ce doream să adaug eu naraţiunii mele. Un alt defect al romanului meu, pe care nu-l pot remedia, provine din faptul că nu am fost capabil să văd că această dorinţă e tipică pentru adolescenţă. Cel puţin adolescenţa protagonistului lui Alain Fournier este deschisă şi specifică. 

A doua influenţă ar putea fi surprinzătoare, dar a provenit de la o carte care a obsedat imaginaţia copilăriei mele, Bevis de Richard Jefferies. Cred că romancierii încep să se formeze, fie căşi dau seama, fie că nu, încă din copilărie; Bevis, ca şi Le Grand Meaulnes, proiectează o lume diferită de cea în care trăia sau urma să trăiască un copil crescut într-o familie de mici burghezi de la periferie. Evoc acest lucru pentru a reaminti că modelul profund şi starea de spirit al unor astfel de cărţi rămîn întipărite în memorie mult timp după ce ne-am despărţit de ele. A treia carte care se află la originea Magicianului, fără ca eu s-o fi recunoscut ca atare la vremea respectivă, o pot adăuga acum datorită perspicacităţii unei studente care mi-a trimis, la cîţiva ani după publicare, o scrisoare în care evidenţia numeroasele asemănări cu romanul lui Dickens Marile speranţe. 

Ceea ce studenta nu avea să ştie vreodată era faptul că acesta este singurul roman al lui Dickens pentru care am manifestat o admiraţie şi o dragoste absolută (un roman pentru care îi iert atîtea alte lucruri ce îmi displac în opera lui), că, în perioada cînd începusem să scriu romanul meu, predam, cu mare plăcere, un curs despre el, prezentîndu-l ca pe o carte exemplară şi că mult timp am cochetat cu ideea de a introduce un personaj feminin în locul lui Conchis. Nu am renunţat total la această idee deoarece există ceva din Miss Havisham în figura doamnei de Seitas. Un scurt pasaj introdus în ediţia de faţă reprezintă un omagiu la această influenţă din umbră. Trebuie să mă mai refer pe scurt la două schimbări mai substanţiale. În două scene, elementul erotic este mai puternic, îndreptînd astfel o lipsă anterioară de curaj. Cealaltă schimbare se regăseşte în finalul cărţii. Nici în prima versiune nu intenţionasem să închei în mod misterios, aşa cum unii cititori au avut senzaţia. Cred că ei nu au acordat îndeajuns de multă atenţie celor două versuri din Pervigilium Veneris de la sfîrşit. Recunosc faptul că ar fi trebuit să declar propria mea soluţie pentru sfîrşit într-un chip mai puţin ambiguu… de data aceasta o fac.