În vara anului 1967, când aveam zece ani, tata a cedat în fața rugăminților mele persistente și m-a dus să-mi iau un câine. Am mers împreună, cu microbuzul familiei, până în adâncurile regiunii rurale a statului Michigan, la o fermă pe care o țineau o femeie cam din topor și bătrâna ei mamă. Ferma nu producea decât un singur soi de roade: câini. Se găseau acolo câini de toate mărimile și formele imaginabile, de toate vârstele și temperamentele. Aveau doar două lucruri în comun: fiecare era corcit din mai multe rase imposibil de identificat, și fiecare era disponibil pentru adopție. Ne aflam la o fermă de metiși. — Și acum, ia-o pe îndelete fiule, mă sfătui tata. Hotărârea pe care o iei azi te va însoți ani de zile de-acum încolo. Am tras repede concluzia că dulăii mai bătrâni așteptau alți binefăcători – și m-am repezit imediat la țarcul cățelandrilor. — Ar fi mai bine să alegi unul care nu-i timid, continuă tata cu instrucțiunile. Ia încearcă să zgâlțâi gratiile și vezi cărora nu le e frică. Am apucat poarta în eclise și am smucit de ea, scoțând un zăngănit sonor. Cei vreo duzină de cățeluși se retraseră precipitat, îngrămădindu-se unii peste alții într-un maldăr de blănițe schelălăinde. Doar unul rămase pe loc. Era auriu, cu o pată albă pe piept, și se repezi spre poartă, lătrând neînfricat. Ajuns acolo, începu să sară în loc, lingându-mi degetele printre ochiurile plasei metalice. Era dragoste la prima vedere. L-am adus acasă într-o cutie de carton și i-am pus numele Shaun. Era unul dintre acei câini care fac bunul renume al speciei. A învățat fără efort toate comenzile și era bine-crescut din fire. Puteam să scap o coajă de pâine pe jos, și nu se atingea de ea până nu-i dădeam eu voie. Venea când îl chemam și stătea pe loc până-i spuneam că poate să plece. Puteam să-l lăsăm noaptea afară din casă, știind că după ceși făcea rondul venea înapoi. Nu că asta s-ar fi întâmplat prea des, dar îl puteam lăsa singur în casă ore întregi, convinși că nu strica nimic și nici nu cauza vreun accident. Se lua la întrecere cu mașinile fără a încerca să le muște, și mergea pe lângă mine fără lesă. Putea să se scufunde până la fundul lacului de lângă casă, de unde ieșea cu niște pietroaie așa de mari, că uneori abia i le mai puteam desprinde din bot. Nimic nu-i plăcea mai mult decât să se plimbe cu mașina, și stătea cuminte pe bancheta din spate, lângă mine, bucuros să se uite pe fereastră la peisajele care goneau pe-alături, în timpul tuturor ieșirilor cu familia. Și, poate cel mai extraordinar lucru din toate, lam dresat să mă tragă cu bicicleta ca un câine de sanie, prin tot cartierul, spre invidia tuturor prietenilor. Niciodată nu mi s-a întâmplat vreun pocinog din cauza lui. Era cu mine când am fumat prima țigară din viața mea (și ultima), și când am sărutat prima fată. Când am luat pe furiș mașina Corvair a fratelui meu mai mare, în prima mea aventură la volan, Shaun stătea alături, pe scaunul din dreapta