Ştiu că titlul riscă să-i facă pe unii cititori să ridice din sprâncene. Dar mi-au luat-o înainte colegul meu de la Departamentul de Istorie de la Yale Timothy Snyder (Despre tiranie) şi, mai demult, Seneca (Despre scurtimea vieţii). Mă îngrijorează însă cel mai mult admiratorii lui Carl von Clausewitz, printre care mă număr şi eu. Cartea sa Despre război (1832), publicată postum, a impus standardul pentru toate lucrările pe acest subiect şi corolarul său necesar, marea strategie. Justificarea mea pentru încă o carte pe această temă e concizia – nu unul dintre punctele forte ale lui Clausewitz: Despre marea strategie acoperă mai mulţi ani decât Despre război, dar e cel puţin de două ori mai mică. Justificarea mea decurge din două experienţe în ce priveşte marea strategie, la distanţă de un sfert de secol una de cealaltă. Prima a fost să predau cursul intitulat „Strategie şi politici” la United States Naval War College din 1975 până în 1977, în împrejurări descrise la sfârşitul capitolului 2. A doua a fost să ţin în colaborare seminarul de la Yale University „Studierea marii strategii” în fiecare an, din 2002 până în prezent. Amândouă s-au bazat întotdeauna mai mult pe texte clasice şi studii de caz istorice decât pe teorie. Seminarele de un singur semestru de la Newport sunt însă dedicate în principal ofiţerilor care şi-au început deja cariera. Cursul de două semestre de la Yale recrutează studenţi, absolvenţi de studii de licenţă şi studenţi de la şcoli profesionale, precum şi, în fiecare an, un locotenent-colonel activ din armată şi din marină1. Şi cursul, şi seminarul se predau în colaborare: de obicei, de un civil şi un instructor militar pentru fiecare secţiune a seminarului la Newport şi, la Yale, combinaţii variate.

 Împreună cu colegii mei Charles Hill şi Paul Kennedy am debutat ca o troică, participând la toate orele, discutând în contradictoriu în faţa studenţilor şi consiliindu-i individual (nu întotdeauna consecvent) în afara orelor. În mod remarcabil, încă suntem vecini şi prieteni apropiaţi. Înfiinţarea în 2006 a Brady-Johnson Program in Grand Strategy ne-a permis să cooptăm şi specialişti: printre aceştia s-au numărat David Brooks, Walter Russell Mead, John Negroponte, Peggy Noonan, Victoria Nuland, Paul Solman, Jake Sullivan şi Evan Wolfson. Cursul a atras şi alte cadre universitare de la Yale: Scott Boorman (sociologie), Elizabeth Bradley (anterior la School of Public Health, director al Programului Brady-Johnson în 2016-2017, acum preşedintele Vassar College), Beverly Gage (istorie şi, din 2017, directorul Programului Brady-Johnson), Bryan Garsten (ştiinţe politice şi ştiinţe umaniste), Nuno Monteiro (ştiinţe politice), Kristina Talbert- Slagle (epidemiologie şi sănătate publică) şi Adam Tooze (anterior istorie, acum la Columbia University). Împreună, aceşti colegi m-au învăţat multe, un alt motiv pentru care mă simt obligat acum să încerc să spun ce am învăţat. Am făcut-o într-un mod informal, impresionist şi cu totul idiosincrasic: profesorii mei nu sunt răspunzători decât de faptul că m-au îndreptat în direcţii pe care nu le-au putut controla. Deoarece caut să identific tipare în timp, în spaţiu şi în ce priveşte scara2, mi-am luat libertatea să suspend asemenea constrângeri pentru a face comparaţii sau chiar de a iniţia un dialog: Sfântul Augustin şi Machiavelli vor mai sta de vorbă ocazional, la fel şi Clausewitz şi Tolstoi. Care este, la rândul său, imaginatorul care mi-a fost cel mai de ajutor; printre ceilalţi se numără Vergiliu, Shakespeare şi F. Scott Fitzgerald. În cele din urmă, am revenit adesea la ideile lui sir Isaiah Berlin3, pe care am avut ocazia săl cunosc când am vizitat University of Oxford în 1992-1993. Sper că s-ar fi bucurat să fie considerat un mare strateg. Ştiu că s-ar fi amuzat. Agentul meu, Andrew Wylie, şi editorul meu, Scott Moyers, au crezut mai mult în această carte decât mine când am început să o scriu. Să lucrez cu ei din nou a fost o plăcere, cum a fost şi să beneficiez iarăşi de eficienţa întregii echipe de la Penguin: Ann Godoff, Christopher Richards, Mia Council, Matthew Boyd, Bruce Giffords, Deborah Weiss Geline şi Juliana Kiyan. 

Le datorez mulţumiri speciale studenţilor mei de la Yale, de la seminarul meu din toamna anului 2017, „Vulpi şi arici”, care au pus sub lupă cu severitate fiecare capitol al acestei cărţi: Morgan Aguiar-Lucander, Patrick Binder, Robert Brinkmann, Alessandro Buratti, Diego Fernandez-Pages, Robert Henderson, Scott Hicks, Jack Hilder, Henry Iseman, India June, Declan Kunkel, Ben Mallet, Alexander Petrillo, Marshall Rankin, Nicholas Religa, Grant Richardson, Carter Scott, Sara Seymour, David Shimer şi Jared Smith. De asemenea, am primit ajutorul unor buni asistenţi de cercetare, tot studenţi: Cooper D’Agostino, Matthew Lloyd-Thomas, David McCullough III, Campbell Schnebly-Swanson şi Nathaniel Zelinsky. Preşedinţii Yale University, Richard Levin şi Peter Salovey, au sprijinit ferm cursurile noastre de mare strategie încă de la început – la fel a făcut şi Ted Wittenstein, asistentul lor special şi unul dintre primii noştri studenţi. Ne-au ajutat să ne menţinem direcţia directorii asociaţi ai Studiilor Internaţionale de Securitate şi ai Programului Brady-Johnson. Will Hitchcock, Ted Bromund, regretata Minh Luong, Jeffrey Mankoff, Ryan Irwin, Amanda Behm, Jeremy Friedman, Christopher Miller, Evan Wilson şi Ian Johnson, precum şi personalul de la 31 Hillhouse: Liz Vastakis, Kathleen Galo, Mike Skonieczny şi Igor Biryukov. Soţia mea, Toni Dorfman, profesoară, expert, mentor, actriţă, dramaturg, regizor de teatru şi de opere baroce, critic de manuscrise şi editor, bucătar gourmet, terapeut în timpul nopţii şi dragostea vieţii mele, mă ţine, de 20 de ani (!) deja, întreg din toate punctele de vedere. Dedicaţia îi omagiază pe cei doi mari sponsori ai programului nostru, precum şi pe un intermediar înţelept: viziunea, generozitatea şi sfaturile lor mereu bune – nu în ultimul rând „să-i învăţăm pe alţii simţul comun” – ne sunt ancoră, busolă şi însăşi nava la bordul căreia navigăm.