CÂTEVA MILE MAI LA SUD DE SOLEDAD, râul Salinas vine sa se lipeasca de coasta dealului şi curge verde şi adânc. Apa lui e caldă , fiindcă s-a strecurat, sclipind în soare, peste nisipurile galbene, mai înainte de-a se aduna într-un lăculeţ. De-o parte a râului, coastele aurii ale dealului suie unduind până la înălţimile stâncoase ale munţilor Gabilan, dar spre vale apa e mărginită de arbori — sălcii ce-nverzesc crud în fiece primăvară, păstrând pe la încheieturile frunzelor de jos resturi din viiturile de cu iarnă, şi sicomori cu crengi albe-pestriţe lungi şi ramuri ce arcuiesc deasupra apei dormitânde. Pe ţărmul nisipos, pe sub arbori, frunzişul se-aşterne des, şi-atât de uscat că o şopârlă iscă un foşnet zgomotos când se strecoară prin el. Seara ies iepuri din hăţiş ca să se-aşeze pe nisip şi locurile jilave din luncă sunt pline de urme — urme de cu noapte de-ale orataniilor , lăbărţate labe de câini de pe la ferme şi de copite despicate ale cerbilor care vin să bea pe întuneric . E un drumeag, printre sălcii şi sicomori, călcat de băieţii care coboară de pe la ferme să se scalde în locul cu apă adâncă şi bătut de muncitorii ambulanţi care coboară osteniţi din şosea, când se lasă seara, să-şi facă sălaş lângă apă. În faţa crengii joase a unui sicomor uriaş s-a înălţat un morman de cenuşă lăsat de multele focuri; şi creanga s-a netezit şi s-a lustruit de câţi au şezut pe ea. Înserarea unei zile cu arşiţă stârnea un vântuleţ prin frunziş. Umbra suia dealurile spre culmi. Pe malurile nisipoase şedeau neclintiţi iepurii, ca nişte mici bolovani cenuşii, tăiaţi cu dalta. Şi-apoi veni dinspre drumul mare zgomot de paşi prin frunzele uscate de sicomor. Iepurii o tuliră făr' de zgomot în adăposturi. Un stârc îşi înălţă trudnic aripile şi se lăsă greoi mai la vale pe apă. O clipă locul rămase fără de viaţă — apoi se iviră doi bărbaţi de pe cărăruie şi veniră la loc deschis lângă ochiul de apă verde. Coborâseră drumeagul unul după altul şi, ajunşi la loc deschis, unul tot mai rămânea în urma celuilalt. Purtau amândoi pantaloni de doc şi haine de doc cu nasturi de alamă. Pe cap aveau pălării negre, pleoştite, şi pe umăr ducea fiecare câte-un sul de pături strâns înfăşurate. Cel dinţii era mărunt şi iute, oacheş la faţă, cu nişte ochi făr' de astâmpăr şi trăsături ascuţite, ferme. Totul în făptura lui era bine definii: mâini mici şi puternice, braţe svelte, nasul subţire şi osos. Cel ce păşea în urmă era exact contrariul său: o namilă de bărbat, cu o faţă informă, cu ochi mari, şterşi, şi cu umeri laţi şi aduşi. Umbla greoi, târşâind niţel picioarele, cum îşi târăşte labele un urs. Braţele nu-i pendulau în mers, ci atârnau grele. Ajunşi în luminiş, cel dintâi se opri scurt, încât al doilea fu cât pe-aci să dea peste el. Îşi scoase pălăria şi, după ce şterse panglica dinăuntru cu degetul arătător, şi-l scutură ca să pice jos năduşala. Tovarăşul lui îşi lepădă păturile, se trânti jos şi începu să bea da suprafaţa ochiului verde de apă; sorbea cu gâlgâituri lungi, sforăind în apă ca un cal. Cel mărunt veni neliniştit lângă el. — Lennie! spuse, cu glas aspru. Lennie, pentru numele lui Dumnezeu, nu bea aşa mult! Lennie continua să sforăie cu nasul în apă. Mărunţelul se aplecă şi-l zgâlţâi de umăr. — Lennie! O să-ţi fie rău cum ţi-a fost şi-aseară. Lennie îşi scufundă capul în apă, cu pălărie cu tot, şi apoi se aşeză pe mal, iar din pălărie îi şiroia apa pe haina albastră, şi i se prelingea pe spinare. — Bună ce-i! făcu. Bea şi tu, George. Bea şi tu, pe săturate. Zâmbi fericit. George îşi scoase sulul de pe umăr şi-l puse uşurel jos. — Nu prea-s sigur că-i bună apa, zise. Parc-ar avea nişte spume! Lennie îşi bălăcea laba lui mare şi-şi zvârcolea degetele prin apă, făcând-o să ţâşnească în stropi mărunţi; inele se lăţiră până în partea cealaltă a lăculeţului şi se întoarseră iar înapoi. Lennie le urmărea. — Ie-te, George, ie-te ce fac io. George îngenunche lângă apă şi bău, scoţând apa cu îndemânare în căuşul palmei. — La gust nu-i rea, admise. Da' nici curgătoare parcă n-ar fi. Apa numai când îi curgătoare s-o bei, Lennie, făcu, făr' de nădejde. Tu şi din şanţ ai bea, când ţi-e sete. Îşi turnă pe faţă un căuş de apă şi şi-o răspândi, frecând-o cu mâna, pe sub bărbie şi în jurul cefii. Apoi îşi puse iar pălăria pe cap, se dădu înapoi de lângă apă, îşi săltă genunchii şi-i cuprinse cu mâinile. Lennie, care îl urmărise, fâcu şi el aidoma aceleaşi mişcări. Se împinse înapoi, săltă genunchii, şi-i cuprinse cu mâinile, apoi aruncă o privire spre George, ca să vadă dacă făcuse bine. Îşi trase pălăria niţel mai pe ochi, cum o avea şi George. George, posomorât, se uita ţintă la apă. Marginile ochilor îi erau înroşite de soare. Vorbi, mânios: — Puteam să fi mers cu autobuzu' pân' la fermă, să fi ştiut păcătosu' ăla de şofer ce spune. Cică: „Numa' un pic mai la vale de şosea, colo. Numa' un pic." Aproape patru mile fură, fire-ar ele afurisite! N-a vrut să oprească la poarta fermii, ast-a fost. I-era lene, blestematu', să frâneze. Taci că n-o catadixi să oprească nici la Soledad. Ne-mpinge afar' şi cică: „Numa' un pic mai la vale, colo." Pui rămăşag că fură mai mult de patru mile. Ce căldură afurisită toată ziulica! Lennie se uita cu sfială la el: — George! — Î, ce-i? — Un-ne ducem, George? Mărunţelul îşi smuci pălăria mai pe ochi şi se încruntă către Lennie: — Ai şi uitat, ai? Iar să-ţi mai spui o dată, ai? Isuse, Doamne, că zevzec mai eşti! — Am uitat, zise Lennie cu blândeţe. M-am silit să nu uit. Zău că mam silit, George. — Bine, bine. Îţi mai spui o dată. Că tot n-am altă treabă. N-am decât să stau toată ziulica cu tine să-ţi tot spui toate alea, şi tu să le uiţi şi io iar să ţi le mai spui o dată. — M-am tot silit, spuse Lennie, da' degeaba. Ţiu minte de iepuri, George. — Dă-i dracu' de iepuri. Altceva nu ştii să ţii minte, decât de iepuri. Bine! Acu' ascultă şi vezi de ţine minte, ca să nu dăm de necaz. Ţii minte când şedeai lângă rigola aia, p-un trotoar din Howard Street, şi te uitai la tabla aia neagră?