Era în vremea în care se prea poate să fi trăit încă şi noi. În luna lui martie, într-o lume învelită în zăpadă, deşi nu cu totul şi cu totul albă. Aici albeaţa zăpezii nu e niciodată desăvârşită, oricât ar cerne de sus, oricât ar încerca îngheţul să lipească cerul de mare şi oricât de adânc ar intra ceţurile în inimă, spre locul unde se adăpostesc visele, niciodată albul nu iese învingător. Culmile zimţate ale munţilor biruie curând şi le vezi cum se ivesc, negre ca tăciunele, peste întinderea cea albă. Se ridicau şi acum, ascuţite şi întunecate, pe deasupra lui Bárður şi a băiatului, când se îndepărtau de Satul pescarilor, începutul nostru şi sfârşitul, miezul acestei lumi. Şi miezul acestei lumi e neînsemnat şi mândru. Cei doi se mişcă repede – picioare tinere, foc arzător –, punând împotriva negurilor o înaintare cu totul binevenită, fiindcă viaţa omului nu-i decât înaintare împotriva întunecimilor din lume, împotriva trădărilor, cruzimii, laşităţii, o înaintare care pare deseori cu totul disperată, dar în voia căreia ne lăsăm cât mai e o umbră de nădejde. Bárður şi băiatul merg înainte şi ei, simplu, să biruie neguri sau întunecimea din cer, ca să ajungă înaintea lor la colibele pescarilor. Câteodată merg unul lângă celălalt şi e mult mai bine aşa, fiindcă urmele alăturate ale paşilor sunt dovada că viaţa nu e atât de singuratică precum se spune. Alteori însă drumul nu mai e decât o potecă îngustă, unduită prin zăpadă ca un şarpe îngheţat, şi atunci băiatul trebuie să-şi ţintuiască privirea la călcâiele lui Bárður, la raniţa de piele pe care o poartă în spate, la ciuful lui de păr negru şi la capul ce se înalţă semeţ deasupra umerilor largi. Mai trec şi peste maluri râpoase, înaintează cu paşi mici pe cărări tăiate chiar pe buza falezei, dar cel mai rău e când ajungi la Ófæra, Vârful de Nestrăbătut: fixezi o frânghie de stâncă, deasupra ai panta alunecoasă şi fărâmiţată a muntelui, iar dedesubt peretele gol şi marea verzuie care te cheamă să te înghită: o cădere de treizeci de metri. Vârful, înălţat la mai mult de şase sute de metri, se pierde în nori. De o parte marea, de cealaltă muntele ameţitor precum întinderea cerului: asta e toată povestea noastră. Oamenii cârmuirii şi negustorii ne orânduiesc, cum se pare, zilele amărâte, dar adevăraţii stăpâni aceştia ne sunt: marea şi muntele. Ei ne sunt soarta, cel puţin aşa ne trezim gândindu-ne în câte o zi, şi fără îndoială că şi tu ai simţi la fel ca noi dacă ai sta de la întâiul ceas al dimineţii şi până te-ar prinde somnul, zeci şi zeci de ani în şir, numai şi numai la poalele muntelui, dacă pieptul ţi-ar urca şi ţi s-ar coborî într-o barcă firavă în ritmul în care răsuflă marea. Puţine lucruri sunt aşa de minunate ca marea într-o zi luminoasă sau într-o noapte liniştită, când apele dorm şi clarul de lună e cel mai frumos dintre visele lor. Şi, cu toate astea, marea n-are în ea nici o frumuseţe şi o duşmănim mai mult decât orice când îşi ridică valurile la zeci de metri deasupra bărcilor, când se năpusteşte şi ne îneacă fără milă, ca pe căţeii de o zi, puţin îi pasă că dăm din mâini şi ne rugăm urlând la Dumnezeu şi la Isus Hristos, e fără milă, ca pe căţeii de-o zi ne îneacă. Şi în faţa ei suntem deopotrivă. Şi ticăloşii, şi cei cu suflet drept, şi uriaşii, şi pricăjiţii, şi cei care se bucură, şi cei care se tânguiesc. Auzi un urlet ori două, vezi braţele cum flutură disperate, apoi gata, e ca şi cum n-am fi trăit niciodată, trupul fără viaţă pluteşte cu sângele îngheţat în el, amintirile se topesc, peştii vin şi se agaţă de buzele care ieri puteau să sărute şi să spună vorbe de duh; trec înot pe deasupra umerilor pe care deunăzi stătea copilul şi pe lângă ochii ce nu vor mai privi niciodată spre nimeni şi nimic, pentru totdeauna aţintiţi spre fundul apei. Marea e de un albastru rece, nu-i niciodată liniştită, e un căpcăun care câteodată ne poartă pe braţe, răsuflând, dar care altădată se scutură şi atunci ne afundăm în întuneric: povestea omenească atâta e.