Oh, biiip, aveam să mor.
Urma să am o moarte oribilă, înspăimântătoare, dureroasă.
Mi-am dus rapid mâna într-o parte să iau Taser-ul roz, care ştiam că nu era acolo. De ce mi-aş fi
dorit vreodată aşa ceva? La ce mă gândeam? Să lucrezi la Agenţia Internaţională de Securitate
pentru Paranormali trebuie că era aproape o servitute absolută şi, desigur, avusesem câteva ciocniri
periculoase cu vampiri, vrăjitoare şi silfi fantastic de ciudaţi, dar toate astea nu erau nimic în
comparaţie cu primejdia pe care-o înfruntam de data asta.
Sport pentru fete.
Jucam fotbal ― fără apărătoare pentru gambe. Fata pe care se presupunea că trebuie s-o
contraatac (o creatură atât de mătăhăloasă, încât aş fi jurat că era trol) se năpustea spre mine,
scoţând practic abur pe nări. Mi-am adunat forţele pentru impact.
Apoi m-am mirat că era atât de senin. Nu se vedea niciun nor pe cerul de toamnă. Dar de ce mă
uitam eu la cer? Poate că avea legătură cu brusca mea neputinţă de a respira. Haideţi, plămâni!
Haideţi! La un moment dat, trebuiau să-nceapă să lucreze, corect? Pete strălucitoare îmi jucau
dinaintea ochilor şi aproape că mi-am văzut necrologul: Tragedia a lovit în timpul unui meci de
fotbal. Ce umilitor!
În cele din urmă, aerul binecuvântat a ajuns în plămânii mei. Un chip familiar, încadrat de păr
lung şi negru, s-a aplecat deasupra mea. Prietena mea dintotdeauna, Carlee.
― Eşti OK? m-a întrebat.
― Green! s-a auzit ca un lătrat o voce de tenor. Eram aproape sigură că domnişoara Lynn avea
un glas mai gros decât iubitul meu. Mişcă-ţi fundul şi întoarce-te să joci!
Ah, Green. Păruse un nume de familie drăguţ atunci când Lend mi-l schimbase şi-mi falsificase
documentele legale. Totuşi, cu cât domnişoara Lynn îl striga mai des, cu atât îmi plăcea mai puţin.
― GREEN!
Carlee mi-a întins mâna şi m-a ajutat să mă ridic.
― E-n regulă. Nici eu nu-s bună la fotbal.
A zâmbit şi s-a îndepărtat fugind. Nu era deloc adevărat că nu era bună la fotbal.
Nu era drept. Mă aflam aici, stând ca o idioată pe un teren plin de noroi, în timp ce Lend era
plecat la colegiu. Ce pierdere de vreme! Şi, oricum, cine ştie cât timp îmi mai rămăsese? Ce se
întâmpla dacă-mi consumam la fotbal preţioasele rămăşiţe ale sufletului?
Poate că reuşeam să obţin o adeverinţă de la un doctor. O vedeam aievea ― „Către cei interesaţi:
Evie are o caracteristică rară, şi anume nu are suficient suflet ca să trăiască o viaţă normală. De
aceea, trebuie de îndată şi pentru totdeauna scutită de efort fizic care implică transpiraţie şi să fie
dărâmată în noroi.”
Ridicol. Pe de altă parte, poate că merita o încercare. Tatăl lui Lend avea nişte cunoştinţe la
spital…
M-am ferit de minge, care a vâjâit pe deasupra capului meu. Una dintre coechipierele mele, o
roşcată răutăcioasă, mi-a strigat cu încredere în timp ce alerga:
― Lovitură cu capul, Green! Lovitură cu capul!
Carlee s-a oprit.
― Mimează că ai crampe!
Şi mi-a făcut cu ochiul ― genele îi erau acoperite abundent cu rimei.
Mi-am dus mâinile la burtă şi mi-am târşâit picioarele spre domnişoara Lynn, care se afla la linia
albă trasată pe iarba care scârţâia sub tălpi, de unde supraveghea jocul, ca un general de război.
Şi-a dat ochii peste cap.
― Acum, ce mai e?
Sperând că faţa mea palidă îmi era măcar o dată de folos, am scâncit:
― Crampe. Groaznice.
Nu mă credea şi amândouă ştiam asta, dar în loc să-mi dea minciuna pe faţă, şi-a dat ochii pese
cap şi-a arătat cu degetul mare către linia de tuşă.
― Data viitoare o să fii portar.
Mulţumesc foarte mult, Carlee. O idee genială. M-am îndepărtat de ea şi m-am prăbuşit la
pământ, agăţându-mă de iarba rară, uscată.
Nu aşa se presupune că trebuia să fie la liceu.
Nu mă înţelegeţi greşit. Sunt cât se poate de recunoscătoare că mă aflu aici. Mi-am dorit
dintotdeauna să fiu un om normal, să merg la o şcoală normală, să fac lucruri normale. Dar totul e
aşa de… de…
Normal.
De când a început şcoala, cu o lună în urmă, n-a avut loc nici măcar o ciorovăială. Şi nici
petreceri dezlănţuite, la care să fie chemaţi poliţiştii. Cât despre balurile mascate, întâlnirile Ia
lumina lunii şi săruturile pasionale pe coridoare, tot ce pot spune este că Easton Heights, fostul meu
serial TV favorit, primise o lovitură de imagine.
Totuşi, încă mai cred că dulăpioarele din vestiar sunt mişto.
Am rămas cu o mână la burtă, pentru a păstra aparenţele. Poziţia asta ― eu prăbuşită la pământ
― era mult mai drăguţă fiind asumată voluntar. M-am uitat la un mic nor care trecea pe cer.
M-am încruntat. Era un nor ciudat. Pe lângă faptul că era solitar pe cerul altminteri senin, mai era
ceva cu el… ceva diferit. Oare să fi fost lumina unui fulger?
― Am spus: ai de gând să mergi la ora următoare?
Uimită, m-am ridicat şi am făcut o grimasă către domnişoara Lynn.
― Da, sigur, mulţumesc.
M-am grăbit să intru. Lucrurile chiar că erau plictisitoare, dacă ajunsesem să caut ceva interesant
în nori.