Patrick Dennis poate dăuna grav pubertății. Aveam doar unsprezece sau doisprezece ani când i-am descoperit romanele într-o bibliotecă publică din New Jersey, iar poveștile lui de viață din rândul oamenilor delirant de sofisticați m-au făcut să-mi doresc cu disperare să fiu adult sau, cel puțin, să beau un cocktail serios și să fumez dintr-un portțigaret lung de șaisprezece centimetri. Tușa Mame este fără îndoială cea mai cunoscută și apreciată operă a domnului Dennis, iar personajul ei principal a devenit un arhetip: tușa Mame este răspunsul diabolic al Americii la Mary Poppins. Romanul a fost construit inițial ca o serie de povestiri având-o în centru pe Mame, însă un redactor priceput a sugerat să le pună cap la cap printr-o metodă furată din cea mai serioasă și suburbană dintre publicații, Reader’s Digest (am aflat de această strategie din cuprinzătoarea și indispensabila biografie a lui Patrick Dennis, scrisă de Eric Myers, Uncle Mame [Unchiul Mame]). În această revistă, oamenii își aminteau adesea de câte un personaj memorabil, de regulă o adorabilă domnișoară bătrână care îți dezvăluia secretele conservelor de piersici, sau câte o profesoară severă, dar drăgăstoasă, de latină, care le vorbea elevilor despre clipele de glorie ale lui Catullus. Patrick Dennis a răsturnat cu voioșie și malițiozitate acest format convenabil, al cărui personaj memorabil este Mame Dennis, o mondenă spumoasă din Manhattan, o fumătoare înrăită și adesea abțiguită, pentru care ora nouă dimineața înseamnă „miezul nopții”. Romanul este narat de însuși Patrick Dennis, un orfan de zece ani, care ajunge în apartamentul înfiorător de înzorzonat al tușii Mame din Beekman Place în timpul unei zgomotoase petreceri pe a cărei listă de invitați figurează, printre alții, un cuplu unde „bărbatul semăna cu o femeie, iar femeia, cu excepția fustei de tweed, era o variantă perfectă a lui Ramon Novarro”. După un lung episod de confuzie, tânărul Patrick povestește că mătușa „m-a luat în brațe și m-a sărutat și miam dat seama că eram în siguranță”. O parte din farmecul cărții constă în ireverența pe care o arată față de eventualele angoase familiale: Patrick nu deplânge niciodată faptul că e orfan, în vreme ce psihoterapia este considerată o modă, la fel ca aranjamentele florale japoneze sau tunsoarea bob. Tușa Mame devine un model de părinte desprins parcă din imaginația unui copil poznaș: e bogată, slobodă la gură și incredibil de fermecătoare, ca o scandalagioaică pe patine cu rotile care-și flutură bagheta magică și face să apară servitori, cearșafuri din mătase și, ocazional, un Rolls-Royce. Mame se poartă ca o actriță cu un repertoriu nesfârșit de roluri adorate de public. Pe parcursul romanului, Mame devine, printre altele, o frumoasă domniță din Sud, o scriitoare vag anglo-irlandeză cu pelerină și o brahmană îmbrăcată în sari. Variațiile ei constante de personalitate, accent și carieră sunt dictate în primul rând de pasiunea pentru o garderobă în permanentă schimbare; pentru Mame, pălăriile sunt un destin. Mame glorifică reinventarea personală. Aceste lucruri o fac să exercite o influență extraordinară asupra imaginației unui copil și să fie, totodată, un model de viață pentru travestiții de pretutindeni. Mame este definitorie pentru triumful costumării, indiferent de orientarea sexuală: perspectiva unei noi culori a părului, a unei coronițe, a unei perechi de pantaloni evazați poate simboliza speranța însăși. Publicată pentru prima dată în 1955, Tușa Mame a devenit imediat un bestseller, înainte chiar ca recenziile aproape unanim adulatoare să înceapă să curgă; cartea trebuie să fi părut un tonic ideal contra apatiei à la Donna Reed* a epocii. Anii ’50 au făcut din suburbiile americane un model al paradisului familial, în vreme ce tușa Mame ridica în slăvi vâlva Manhattanului, apartamentele de lux moderne și oamenii precum prietena ei cea mai bună, Vera Charles, „o actriță celebră din Pittsburgh, care vorbea de parcă se născuse în Mayfair, ceea ce nu mereu ajuta interlocutorul să înțeleagă ce spune.