Introducere 

Sunt fiul unei mame hipiote care se ocupa de olărit și al unui tată de tipul „profesor nebun“. M-am maturizat între anii 1970 și 1980. În adolescență, formaţia Duran Duran, blugii rupţi, părul tapat și frisbee erau religia mea. Da, pentru cei care s-au uitat la poza mea de pe coperta a patra, într-o vreme aveam păr. Eram tuns la fel ca Juan Epstein, din Welcome Back, Kotter, și era SUPER! Am pierdut la mustaţă iubirea liberă din anii 60, dar în casa noastră era suficientă dragoste. Totuși, dincolo de aparenţe, așa cum aveam să aflu, lucrurile nu stăteau chiar așa. Mariajul părinţilor mei se destrăma. În timp, mama devenise mai puţin hipiotă, iar tata, mai sobru. Voiau lucruri diferite; nu mai erau aceiași. Mama fusese mereu de o creativitate feroce, preocupată să facă întotdeauna lucruri noi. Am moștenit acest lucru de la ea. Lutul era terenul ei de joacă. Dispărea zile întregi în atelierul ei de la subsol, absorbită de procesul de a transforma bucăţile de lut în opere de artă. Însă, pe măsură ce părinţii mei se înstrăinau, viaţa devenea din ce în ce mai complicată. Supusă la presiuni din mai multe direcţii, mama stătea tot mai puţin în atelierul de la subsol, aproape abandonând pasiunea devoratoare pentru meșteșugul care îi fusese sursă de consolare, inspiraţie, identitate, mântuire și chiar stabilitate financiară timp de mulţi ani. Când eu abia începusem liceul, sora mea a plecat la facultate. La scurt timp, tata a plecat – și el – de acasă, lăsându-ne pe mama și pe mine singuri, într-o casă mare și veche. Părinţii ţinuseră pentru ei majoritatea problemelor care au dus la separarea lor, cel puţin la început. Acum, mama și cu mine trebuia să învăţăm un dans nou. Ea s-a ţinut tare la suprafaţă, pentru un timp. 

Apoi, într-o bună zi, a răbufnit. Când m-am întors acasă, am găsit-o stând pe marginea unei vechi saltele trântite pe jos în mijlocul dormitorului – care rămăsese doar al ei. Își ţinea capul între genunchi. Braţele îi cuprindeau strâns picioarele. Plângea. O văzusem de multe ori supărată, mai ales în anii care precedaseră divorţul. Dar n-o văzusem niciodată stând nemișcată, cu lumina stinsă, plângând. N-am știut ce să fac. Pentru moment, eram chemat să joc rolul de părinte. Era rândul meu să pup bubiţa, ca să treacă. Dar rana sufletească era adâncă. Așa că am făcut singurul lucru pe care îl știam. M-am așezat lângă ea și am cuprins-o, cu blândeţe, pe după spate. „Ce s-a întâmplat?“, am întrebat-o. Într-o tăcere sumbră care părea să nu se mai termine, am simţit intens disconfortul inversării rolurilor. Aproape că speram să nu răspundă. În acest caz, n-ar mai fi fost nevoie să mă gândesc la ce să zic. Sarcasmul la care recurgeam, de regulă, la cei 17 ani ai mei n-ar fi putut acoperi această prăpastie. „Nu mai e“, a șoptit. „Am coborât azi în atelier. M-am așezat la roată, am luat niște lut și am încercat să modelez. Am tot încercat. Dar n-am putut. S-a dus.“ 

Aparent, vorbea despre îndemânarea ei cvasi-mistică de a modela lutul. Dar, de fapt, era vorba despre totalitatea fiinţei ei. Identitatea ei ca artist, meșteșugar, femeie puternică, creator. Capacitatea ei de a se reconecta cu bucuria, de a se juca, de a pierde noţiunea timpului în timp ce lucra, de a realiza ceva și de a fi recunoscută, de a pune bani în bancă și mâncare pe masă. Ceea ce pierduse era exact esenţa a ceea ce se considera a fi. Cumva, la 17 ani, am înţeles acest lucru. Voiam să plâng și eu cu ea. În schimb, am vorbit. Mă antrenasem ca gimnast ani de zile, astfel încât mi-a ieșit pe gură o metaforă chinuită. „N-ai pierdut nimic, mamă; doar ţi-ai ieșit din formă. E ca mine cu gimnastica. Știi cum intru în formă pentru competiţii în timpul sezonului, apoi, în afara sezonului, mă prostesc. Și când plec în cantonament, cu o săptămână înainte să începem, sunt oribil. Îmi ia câteva săptămâni să-mi revin cu totul. Dar mereu îmi revin. Odată ce un lucru e înăuntrul tău, e al tău. Ai stat pe tușă un timp. N-ai pierdut nimic. Doar ţi-ai ieșit din mână. O să dureze puţin să-ţi revii, dar vei reuși.“ Pe măsură ce mă asculta, suspinele au început să i se estompeze. Respiraţia i s-a liniștit și a ridicat ochii. „Da“, a spus, „are sens.“ A apărut o sclipire de speranţă, împreună cu un zâmbet blând, și m-a îmbrăţișat. Mai târziu, în seara aceea, am auzit ușa care dădea spre subsol, semn că se reîntorsese în atelier. M-am întrebat mereu de ce mi-a rămas în minte acest moment. Aveau să treacă ani până să-mi dau seama ce se întâmplase de fapt. Și ce mi se revelase. Și aveau să mai treacă iar niște ani până să accept posibilitatea că poate, undeva în mine, exista grăuntele neșlefuit al capacităţii de a-i amprenta pe ceilalţi. Atât dorinţa, cât și potenţialul de a crea momente, experienţe, lucruri care ar putea inspira schimbarea stării și a convingerilor lor. Care ar putea deschide noi căi.