Am hotărât să scriu această carte în timp ce schimbam trenul la Westbahnhof, gara principală din Viena. Era decembrie 1989, un moment propice. Mă întorceam de la Praga, unde istoricii şi dramaturgii din Forumul Civic al lui Václav Havel dinamitau un stat poliţienesc comunist, aruncând 40 de ani de „socialism real“ la coşul de gunoi al istoriei. Cu câteva săptămâni în urmă, Zidul Berlinului căzuse pe neaşteptate. În Ungaria şi Polonia, toată lumea era preocupată de dificultăţile politicii postcomuniste; vechiul regim - atotputernic cu doar câteva luni înainte - aluneca în irelevanţă. Partidul Comunist din Lituania tocmai se pronunţase pentru desprinderea imediată de Uniunea Sovietică și pentru independenţă. Iar în taxiul care mă ducea la gară am auzit la un post de radio austriac primele Ştiri despre revolta din România împotriva dictaturii nepotiste a lui Nicolae Ceauşescu. Un cutremur politic fărâma topografia îngheţată a Europei postbelice. La câţiva kilometri de capitala Ungariei, Budapesta, arheologii au făcut o descoperire remarcabilă. într-un mormânt din secolul al VI-lea înaintea erei noastre, au găsit rămășițele unei femei şi ale unui băieţel de origine scită. Nu erau bogaţi. Totuşi, rudele lor îi îmbrăcaseră în haine frumoase şi î aşezaseră la odihnă veșnică într-o tandră îmbrăţişare. Mama și fiul au fost victime ale războiului, una dintre numeroasele lupte pe care triburile scite le-au purtat între ele. Uitându-mă la cei doi, am început să-mi pun întrebări. Cum a fost posibil ca acei oameni să dea dovadă de atât de multă dragoste și grijă față de rudele lor, dar să treacă în mod repetat de la un carnaj la altul? Cum este posibil în zilele noastre, ţările să continue să se înarmeze până în dinţi pentru războaie care încă destramă atât de multe familii iubitoare, iar diplomația să eșueze atât de lamentabil în prevenirea rivalității militare? De ce o planetă care a dorit întotdeauna pacea nu a reuşit niciodată să o păstreze? 

După cum spunea faimosul om de stat american Henry Kissinger, pacea și războiul sunt principalele activități ale politicii mondiale. Chiar dacă agenda internaţională a fost extinsă la probleme de mediu şi la chestiuni de-a dreptul banale, precum curbura bananelor, diplomaţia este în continuare cea care are o responsabilitate uriașă în situaţii de mare pericol. Așa se explică de ce diplomaţia a rămas o meserie atât de grea, aproape mistică, înnobilată de protocol și învăluită în secret. De asemenea, explică de ce tinerii rămân atraşi de ea. În fiecare an, numeroşi absolvenţi concurează în cadrul unor examene de admitere dificile, pentru a se alătura corpurilor diplomatice din întreaga lume. Mulţi alții încearcă de pe margine să fie implicaţi în politica internaţională. Am scris această carte mai ales pentru ei, pentru bărbații și femeile care aspiră să studieze, să scrie despre sau să modeleze politica mondială, indiferent dacă sunt politicieni, diplomați, militari, profesori sau jurnalişti. Politica mondială este din nou într-un punct critic. Într-un taler al balanţei se află o mare mulţime de cosmopoliţi, elita aeropurtată care trece dintr-un oraş în altul şi consideră că succesul diplomației se măsoară prin numărul de dialoguri purtate sau prin cârdurile de cameramani prezenţi la conferinţele internaţionale. Ei insistă că istoria sângeroasă a politicii marilor puteri s-a încheiat și că războaiele importante au devenit mult mai puţin probabile. Conform aceluiași raţionament, concurenţa este mult mai puţin probabil să stârnească războaie de proporţii din cauza interdependenţei economice. Această opinie a fost dominantă în politică după prăbuşirea Uniunii Sovietice, în 1991: în Europa, care aspira să conducă prin exemplu, și nu prin forţă; în China, care a conceput doctrina creşterii paşnice; şi în Statele Unite ale Americii, unde conservatorii și progresiştii au susţinut o politică externă bazată pe valorile liberale. În celălalt taler se află mulți care cred că lumea liberă şi deschisă nu le-a adus beneficii, că globalizarea este responsabilă pentru turbulenţele economice şi că emigranţii şi multinaţionalele reprezintă o ameninţare. Sunt supăraţi și se raliază în jurul unor lideri naţionalişti puternici. Vor să fie protejaţi împotriva unei lumi a nedreptăţii și a nesiguranţei. Pe măsură ce cosmopoliţii continuă să se bucure de lumea lor mare și fără graniţe, acest grup a devenit tot mai numeros, iar acum limitează sever domeniul compromisului şi al moderaţiei internaţionale. Această schimbare vine într-un moment în care nivelurile globale ale cheltuielilor militare sunt din nou mai mari decât în cele mai întunecate ore ale Războiului Rece¹. Numărul conflictelor armate creşte, iar disputele internaţionale au devenit mai tensionate. În această lume confuză, o nouă generaţie trebuie să-şi croiască calea şi săşi dezvolte înţelepciunea de a lua deciziile importante care sunt necesare. Aceşti lideri de mâine ar trebui să fie conduşi de o bună înţelegere a bunăstării oamenilor, a economiei, a eticii şi a istoriei. După cum spunea omul de stat din Antichitate Marcus Tullius Cicero: „A nu ști ce s-a întâmplat înainte de a te naște înseamnă să rămâi mereu copil".2 

Dacă teoria şi ideologia îţi oferă o perspectivă asupra lumii asemănătoare cu cea obţinută dintr-o plimbare cu elicopterul, istoria te aduce în acelaşi punct doar după o lungă şi dificilă expediţie montană. O călătorie prin istorie întăreşte mintea în acelaşi mod în care o expediție în natură întărește trupul şi sufletul. Necesită perseverenţă şi concentrare pentru a interpreta numeroasele evenimente presărate de-a lungul drumului. Dezvoltă percepţia şi conştientizarea, care sunt necesare pentru detectarea și depășirea obstacolelor. Iar, în cele din urmă, duce pe marí culmi, de unde se poate privi înapoi, se pot trage concluzii și se poate căuta cea mai bună rută posibilă către orizontul din faţă. Nu există nici o scurtătură pentru această călătorie. Oricâtă încredere avem în rigoarea teoriei şi în claritatea ideologiei, dacă nu acceptăm provocarea de a intra în contact cu istoria este ca şi cum am pretinde că suntem religioşi fără să fi citit texte sacre. Prin comparaţie cu ideologia, istoria poate fi o forţă moderatoare. Ea dezvăluie nu numai cât de mult a progresat lumea în privinţa îmbunătăţirii condițiilor de viață, ci şi cât de grea a fost lupta pentru obţinerea unui asemenea progres și pentru păstrarea sa. Din această perspectivă, istoria lumii poate fi privită ca o curbă ascendentă, însă au existat regrese dramatice pe parcurs, care trebuie înţelese pentru a ajuta la prevenirea – sau cel puţin la ameliorarea – crizelor viitoare. Cu toate acestea, studierea istoriei a devenit din ce în ce mai marginalizată în programele Şcolilor şi ale universităţilor. Deseori, ceea ce rămâne rezumă istoria astfel încât să susţină teorii sau idei preconcepute. De exemplu, în cadrul cursurilor de politică internaţională, istoria se limitează la aceleaşi câteva studii de caz, cum ar fi Războiul Peloponesiac, ascensiunea Romei antice sau modul în care a funcţionat Sistemul Congresului în secolul al XIX-lea.3 Devine instantaneu clar că subiectele sunt întotdeauna concentrate doar asupra unei mici zone a globului: Europa. Acest lucru i-a determinat savanţii din afara Europei să afirme că cultura strategică a propriilor ţări este fundamental diferită şi nu are nici o legătură cu politica vicioasă a puterii europene. Am auzit acest argument de multe ori, de la colegii şi diplomații chinezi, care se referă la o presupusă tradiţie a armoniei înnăscute în Regatul Mijlociu, sau de la oficiali indieni, care consideră că naţiunea lor s-a întemeiat pe principiile de pace ale lui Gandhi. Astfel de limitări geografice în studiul istoriei provoacă, inevitabil, neînţelegere şi dezacord.