Omul Luminilor? Imaginea lui ni se impune cu putere în sensul literal al termenului. Pe el îl reprezintă William Blake în 1780 în compoziţia Glad Day, într-o goliciune liniştită şi îndrăzneaţă, cu braţele larg deschise, într-un nimb strălucitor, ce pare să se răspîndească din el, pe un fond întunecos. El este centrul universului : om de lumină, am înclina să spunem. Concepţia de ansamblu este aproape identică atunci cînd Regnault, în miezul Revoluţiei franceze, îşi compune pînz A a La Liberte ou la Mort. Tot un bărbat gol, cu braţele deschise, plutind pe cer, Inger sau Icar, de vreme ce artistul l-a înzestrat cu aripi şi, totodată, i-a împodobit fruntea cu o flacără cerească. Dar simbolistica este mai complexă, chiâr dacă tinde să fie mai explicită. La dreapta lui, figură prietenoasă aşezată pe un nor, Libertatea fluturînd cu o mînă tichia frigiană, ţinînd cu cealaltă talgerul Egalităţii. Simultan, pe latura opusă, moartea, ieşită parcă dintr-un cenotaf din evul baroc, schelet descărnat înveşmîntat în negru, sprijinit în coasă. Om liber, cuceritor, adevăratul stăpîn al universului, pentru că a exorcizat forţele umbrei şi ale trecutului.

Aşa cum ne apare aici, în racursiul impresionant îngăduit de imagine, omul Luminilor justifică, dacă mai era nevoie, subiectul prezentului eseu, ca şi secvenţa aleasă. Secolul al XVIII-iea - vom pune problema limitelor pe care se cuvine să i le fixăm - a situat omul în centrul viziunii lui despre !urne, al dispozitivului în jurul căruia îşi organizează întreaga reflecţie. In aceasta se înscrie ruptura cu evul baroc, cu o sensibilitate dominantă mai mult de un secol în epoca post-tridentină şi care se menţine totuşi disciplinată de ordinea clasică - dar pînă cînd ? Pînă la mijlocul veacului, am fi tentaţi să spunem, dacă orice delimitare nu s-ar dovedi atît de iluzorie, după cum ne raportăm la anticipările savanţilor, activi de la sfirşitul secolului precedent, descoperiţi de " criza conştiinţei europene", sau la coeficienţii de propagare atît de variabili şi atît de contrastanţi, de la un grup social la altul, de la o ţară la alta într-o Europă unde, începînd din Franţa şi Anglia, apoi din Germania şi Italia, Luminile par să strălucească din ce în ce mai slab, în unde concentrice. Sfirşitul pare mai uşor de stabilit : amurgul Luminilor - metaforă comodă - este situat după toate aparenţele la sfirşitul secolului, în acea secvenţă în cadrul căreia Revoluţia franceză nu este decît momentul paroxistic, cînd certitudinile se clatină. Totuşi, schimbarea decisivă înregistrată în istoria omenirii nu este pusă în discuţie, prin ceea ce are ea ireversibil. Pe aceste baze, tema interogaţiei noastre îşi asumă ambiguitatea. Să renunţăm la dezbaterea, fundamentală şi totodată fără soluţii - toţi autorii acestei colecţii i-au acordat importanţă -, privind distincţia necesară dintre " omul Luminilor", ideal-tip, şi " oamenii Luminilor" în masa lor anonimă şi plină de contraste. Evident, nu-i putem înfăţişa pe toţi, iar tabloul prezentat capătă inevitabil un aspect elitist : cu excepţia prezentării făcute, fireşte, femeii sau soldatului - în unele privinţe, marginali în acest univers -, vor fi evocaţi actorii direcţi, părţi interesate, într-un sens sau altul, în aventura colectivă: nobili, preoţi, întreprinzători, oameni de litere, de ştiinţă, artişti şi, în sfirşit, exploratori. Chiar dacă încercăm să-i includem într-o tabără sau cealaltă, ei rămîn totuşi marcaţi de spiritul vremii. Omul ogoarelor, omul din popor, lipseşte din tablou, ceea ce nu ne împiedică să ne întrebăm ce poziţie ocupă în raport cu noul model al aşa-numitului honnete homme în curs de elaborare, ţinînd cont că el nu este subestimat într-un discurs ce înglobează întreaga omenire.