S-au împrietenit înainte de a fi destul de mari ca să înţeleagă că ar fi trebuit să se urască. Cele două fetiţe s-au întâlnit la festivalul anual de vară ţinut pe hotarul dintre Scoţia şi Anglia. Era pentru prima dată când Lady Judith Hampton se ducea la jocurile scoţiene, prima plecare adevărată din casa ei izolată în vestul Angliei, şi era atât de copleşită de toată aventura, încât abia-şi putea ţine ochii închişi în timpul somnului de după-amiază. Avea atât de multe de văzut şi de făcut, iar pentru o fetiţă curioasă de numai patru ani, mai erau şi numeroase pozne care-o aşteptau să le facă. Frances Catherine Kirkcaldy făcuse deja o boroboaţă. Tăticul ei îi dăduse o scăltoacă zdravănă la spate, apoi o luase pe urmăr ca pe un sac de nutreţ, ducând-o peste câmp. O aşezase pe o stâncă netedă, departe de toate cântecele şi dansurile, şi-i poruncise să stea acolo până se cumintea, când urma el s-o ia înapoi. Trebuia să folosească acel răgaz de linişte pentru a medita la păcatele ei. Întrucât nu avea nici cea mai vagă idee ce însemna a medita, Frances Catherine îşi spuse că nu se datora să îndeplinească acea poruncă. Este cu atât mai bine, căci avea destule pe cap îngrijorată de albina grasă care zbura bâzâind în jurul ei. Judith asistase la pedeapsă, şi-i era milă de fetiţa cu faţa pistruiată şi înfăţişare caraghioasă. Ştia că ea, sigur ar fi plâns dacă unchiul ei Herbert ar fi bătut-o la fund, dar fetiţa cea roşcovană nici măcar nu se strâmbase când o plesnise tatăl ei. Se hotări să intre în vorbă cu ea. Aşteptă ca tatăl ei să n-o mai ameninţe cu degetul, pornind ţanţoş înapoi peste câmp, apoi îşi ridică poalele fustei şi o luă la fugă pentru a se strecura spre stâncă prin spate. — Tăticul meu nu m-ar fi bătut niciodată, se lăudă Judith, în loc de prezentare. Frances Chaterine nu întoarse capul să vadă cine-i vorbeşte. Nu îndrăznea să-şi ia privirea de la albina care se oprise pe stâncă, lângă genunchiul ei stâng. Judith nu se lăsă descurajată de tăcerea ei. — Tăticul meu a murit, anunţă ea. Încă dinainte să mă nasc eu. — Atunci, de unde ştii dacă te-ar fi bătut sau nu? Fetiţa ridică din umeri. — Ştiu că n-ar fi făcut-o. Vorbeşti ciudat, de parcă ţi s-ar fi oprit ceva în gât. Te-ai înecat cu ceva? — Nu, răspunse Frances Catherine. Şi tu vorbeşti ciudat. — De ce nu te uiţi la mine? — Nu pot. — Şi de ce nu poţi? se întrebă Jusith. — Trebuie să mă uit la albină, o informă Frances Catherine. Vrea să mă înţepe. Vreau să fiu gata s-o plesnesc. Judith se aplecă spre ea şi văzu albina care se plimba pe lângă piciorul ei stâng. — De ce n-o pleneşti acum? întrebă ea în şoaptă. — Mi-e frică,recunoscu Frances Catherine. Dacă n-o nimeresc? Atunci, sigur o să mă înţepe. Această dilemă o făcu pe Judith să se încrunte pentru câteva clipe. — Vrei s-o plesnesc eu? — Ai vrea? — Poate... Cum te cheamă? apoi trăgând de timp, în timp ce-şi aduna curajul să atace albina. — Frances Catherine. Da’ pe tine? — Judith. Cum se face că ai două nume. N-am mai auzit de nimeni să aibe mai mult de unul. — Toată lumea mă întreabă, răspunse Frances Catherine, cu un oftat dramatic. Frances o cheamă pe mama. A murit când m-am născut eu. Catherine e numele bunicii, care şi ea murise la fel. N-au putut fi îngropate în pământ sfânt, fiindcă biserica a spus că nu erau curate. Papa speră că voi începe să fiu cuminte, ca să ajung la cer, iar când Dumnezeu îmi va auzi cele două nume, o să-şi amintească de mama şi bunica — Şi de ce-a zis Biserica aia că nu erau curate? 3 — Fiindcă în timp ce mureau năsteau, îi explică Frances Catherine. Nu ştii nimic, fato? — Mai ştiu şi eu câte ceva. — Eu le ştiu pe toate, se lăudă Frances Cahaterine. Cel puţin, tăticul zice că aşa cred, mai mult ca sigur. Ştiu până şi cum ajunge bebeluşu-n burta mamei. Vrei să auzi? — A, da! — După ce se căsătoresc, tata scuipă în cupa de vin şi o pune pe mama să bea. De cum înghite, gata – are un bebeluş în burtă! Această informaţie dezgustătoate o făcu pe Judith să se strâmbe. Tocmai vroia să-i ceară noii ei prietene să-i mai spună, când Frances Catherine scoase dintr-o dată un scâncet sonor. Judit se aplecă să vadă ce se întâmplase, apoi şi ea scânci. Albina se aşezase pe vârful pantofului noii sale prietene. Cu cât se uita Judith mai lung la ea, cu atât parea să crească mai mare. Uită imediat de orice dicuţie despre naştere. — Ai s-o plesneşti? întrebă Frances Catherine. — Mă pregătesc. — Ţi-e frică? — Nu, minţi Judith. Mie nu mi-e frica de nimica. Şi credeam că nici tie nu ţi-e. — De ce? — Fiindcă n-ai plâns când te-a bătut tăticul tău. — N-am plâns pentru că nu m-a bătut prea tare, îi explică Frances Catherine. Tăticul nu dă niciodată tare-n mine. Cel puţin, aşa zic Gavin şi Kevin. Zic că mă pregătesc pentru cine ştie ce nefericit pe care am să-l iau de bărbat când voi mare şi-am să-l nenorocesc, de mult ce mă răsfaţă. — Cine-s Gavin şi Kevin? — Fraţii mei după tată, răspunse Frances Catherine. Mama lor a murit. — Tot la naştere a murit şi ea? — Nu. — Atunci, de ce-a murit? — De boală. Aşa mi-a zis tăticul. Şi acum, am să-nchid ochii strâns de tot, dacă vrei să plesneşti albina asta. Fiind atât de hotărâtă să-şi impresioneze noua prietenă, Judith nu mai stătu să se gândească la consecinţe. Ridică mână să dea albina la o parte, dar imediat ce-i simţi aripile zbârnâind sub palmă, senzaţia de gâdilat o făcu să strângă degetele. În clipa următoare începu să se vaite. Frances Catherine sări de pe stâncă, pentru a o ajuta în singurul fel pe care-l ştia: se puse şi ea pe văicăreli. Judith o luă la fugă împrejurul stâncii, răcnind atât de tare încât abia de-şi mai putea trage respiraţia. Prietena ei se luă după ea, scoţând nişte urlete la fel de asurzitoare, măcar de simpatie şi teama, dacă nu şi de durere. Tăticul lui Francis Catherine se apropie în fugă peste câmpie. O prinse mai întâi pe fiica lui, iar când aceasta îi spuse, bâlbâindu-se, ce se întâmplase, se luă după Judith. În câteva minute, cele două fetiţe se liniştiră. Acul fu scos din palma lui Judith, iar înţepătura fu acoperită cu noroi umed şi rece. Tăticul prietenei sale îi şterse blând lacrimile cu marginea pledului său de lână. Se aşeză pe stânca de pedeapsă, între cele două fete. — Sunteţi de jalea lumii, declară el, când sughiţurile li se potoliră îndeajuns să-l audă. Urlaţi mai tare decât trâmbiţele care anunţă întrecerea, şi alergaţi în cerc ca două găini cu capetele tăiate. Judith nu ştia dacă era supărat sau nu. Vorbea cu glas aspru, dar nu se încrunta. Frances Catherine chicoti, astfel încât Judith transe concluzia că el glumea, la urma urmei. — A durut-o foarte rău, tăticule,îl informă Frances Catherine. — Nu mă îndoiesc c-a durut-o, fu el de acord. Întoarse capul spre Judith şi o văzu privindu-l. — Eşti o fetişcană foarte curajoasă, c-ai ajutat-o pe fiica mea, o lăudă el. Dar dacă se mai întâmplă vreodată, încearcă să nu mai prinzi albina. Ai înţeles? Judith dădu din cap cu seriozitate.