28 august. Acum, în clipa când scriu asta, tu nu știi nimic despre ceea ce te așteaptă, despre lumea în care te vei naște. Iar eu nu știu nimic despre tine. Am văzut o ecograe și mi-am pus palma pe burta în care crești, atât. Mai sunt șase luni până când te vei naște, și în timpul ăsta se poate întâmpla absolut orice, dar eu cred că viața este puternică și de neoprit, cred că vei bine și că te vei naște teafără, sănătoasă și plină de forță. Vei vedea lumina zilei, cum se spune. Când s-a născut sora ta cea mai mare, Vanja, afară era noapte, un întuneric plin de vârtejuri de zăpadă. Chiar înainte să iasă la iveală, una dintre moașe m-a tras de mânecă, „prindeți-o dumneavoastră!“ mi-a spus, și asta am și făcut, un copilaș mic de tot a aterizat în mâinile mele, lunecos ca un pui de focă. Eram atât de fericit, că am plâns. Când s-a născut Heidi, un an și jumătate mai târziu, era toamnă, o vreme posomorâtă, rece și umedă așa cum e uneori în octombrie, ea a venit pe lume dimineața, nașterea a fost rapidă, și, după ce-i apăruse capul, dar nu și restul corpului încă, de pe buze i-a ieșit un mic sunet – și a fost un moment plin de bucurie. John, căci așa se numește fratele tău mai mare, s-a născut într-o cascadă de apă și sânge, într-o cameră fără ferestre, parc-am fost într-un buncăr, și, când am ieșit după aceea să-i sun pe bunicii lui, am fost surprins să văd că afară e lumină și că viața continuă ca și cum nu s-ar întâmplat nimic deosebit. Era 15 august 2007, cinci sau șase după-amiaza, la Malmö, unde ne mutaserăm cu o vară înainte. 

În seara aceea ne-am cazat la un hotel din apropierea spitalului, și a doua zi m-am dus să le iau pe surorile tale, care s-au amuzat copios punându-i lui John o șopârlă verde de cauciuc în creștetul capului. Aveau, pe atunci, trei ani și jumătate și aproape doi. Am făcut fotograi – într-o zi am să ți le arăt. Așa au văzut ei lumina zilei. Acum sunt mari, acum s-au obișnuit cu lumea, și ciudat este că nu seamănă deloc între ei, ecare are propria personalitate, și așa au fost întotdeauna, de la bun început. Presupun că așa va și cu tine, că ești deja persoana care vei deveni. Două surori și un frate, o mamă și un tată – aceștia suntem. Asta e familia ta. O pomenesc prima pentru că ea contează cel mai mult. Bună sau rea, caldă sau rece, severă sau indulgentă nu contează, ea este lucrul cel mai important, acestea sunt relațiile prin care vei ajunge să vezi lumea din jur și care vor modela felul cum percepi aproape totul, direct sau indirect, e sub formă de împotrivire, e de sprijin. Acum, în ultimele câteva zile, suntem bine. În timp ce frații tăi erau azi la școală, eu și mama ta ne-am dus la Limhamn, și acolo, într-o cafenea, în căldura verii târzii – azi a fost o zi absolut minunată, soare, cer senin, o tentă abia simțită de toamnă în aer, toate culorile profunde și totuși vii –, am discutat ce nume să-ți punem. Eu propusesem Anne dacă vei fată, și azi Linda a spus că-i place foarte mult numele, are ceva luminos și solar, și asta e o calitate care vrem să e asociată cu tine. Dacă vei băiat, te vei chema – așa neam gândit – Eirik. În felul acesta, numele tău va conține același sunet pe care îl au și numele surorilor și fratelui tău – i scurt –, căci, dacă le spui cu voce tare, îl auzi în toate: Vanja (Vania), Heidi (Heidi), John (Ion).