– Nu te mai purta ca un imbecil, Malcolm.
I-am dat un brânci zdravăn, iar el înainta împleticindu-se.
– Este o întrebare justificată, Dorsey. Nici nu mai ştiu de câtă vreme eşti îndrăgostit de Nell Hawthorne. Când ai de gând să te porţi ca un bărbat adevărat şi să îi dai întâlnire?
Malcolm era singurul tip de culoare din echipa reprezentativă, era cel mai rapid alergător, atacantul nostru vedetă şi al treilea membru al fantasticului trio din Naţională, alături de Kyle, care era coordonatorul de joc, şi de mine, care jucam în ofensivă şi pasam mingea.
Malcolm avea o constituţie asemănătoare cu a mea, scund, îndesat şi musculos şi avea o freză uriaşă afro, à la anii şaptezeci, de care se îngrijea cu multă atenţie, gândindu-se că dacă tot era el singurul tip de culoare dintr-o echipă de fotbal a unei comunităţi rurale formată numai din jucători albi, putea măcar să arate bine.
– Prea faci pe tine de frică, mă întărâtă el. Nu o s-o faci.
L-am fulgerat cu privirea:
– Mai taci naibii din gură, Malc.
Băteam mingea pe teren, de colo-colo, în timp ce îi aşteptam pe ceilalţi băieţi să se echipeze. Reuşisem să ieşim din clasă mai devreme, deoarece ultima oră avusesem educaţie fizică, iar antrenorul Donaldson era profesorul nostru de sport.
– Nu mi-e frică. Doar că nu am găsit încă momentul potrivit. Ca să ne înţelegem, e prietena cea mai bună a lui Kyle. Nu ştiu cât de mult îi va conveni treaba aceasta. În plus, îţi este bine-cunoscut episodul cu dl. Hawthorne şi Aaron Swarnicki. M-ar castra dacă i-aş da întâlnire. Doar ce a împlinit şaisprezece ani de nici o săptămână.
– Ceea ce înseamnă că ai avut o săptămână ca să pui totul la cale. Haide, Jay. Nu bate în retragere chiar acum. Din clasa a şaptea te tot smiorcăi cât de mult îţi doreşti să ai o şansă cu Nell. Acum e şansa ta.
2
Îmi aruncă mingea şi începu să alerge, sprintând în zig-zag. Am azvârlit cu mingea după el, dar l-am ratat de la o poştă.
– Al dracu de bine că nu eşti tu coordonatorul de echipă, Jason. Joci naşpa.
– De parcă tu te descurci mai bine. Nu ai nimeri nici peretele unui hambar, cât e el de lat.
Aruncă în mine cu mingea, nimerindu-mă tare în piept.
– Pe pariu că nimeresc fundul lui Nell şi de la cincizeci de metri.
Ştiam că intenţiona să mă enerveze, dar a funcţionat.
– Nu vorbi aşa despre ea, rahat cu ochi ce eşti.
I-am aruncat mingea înapoi, iar după aceea i-am imitat mişcările de mai devreme tăind-o razant pe lângă el şi sprintând câţiva metri înainte să mă întorc şi să prind mingea.
– Atunci fă naibii ceva şi ia-ţi inima-n dinţi. Invit-o în oraş.
Malcolm aruncă mingea care ateriză drept în braţele mele. Malcolm arunca mult mai bine decât mine, dar nu aş fi recunoscut niciodată acest lucru în faţa lui.
– O s-o invit! am spus. O s-o invit. Când voi fi pregătit.
Chiar atunci, Blaine, Nick, Chuck şi Frankie năvăliră pe teren, azvârlindu-şi echipamentul la întâmplare, la marginea terenului. Am aruncat mingea spre Frankie, care porni în viteză spre mine, ţinând mingea strâns la subraţ. L-am lăsat să treacă glonţ pe lângă mine, apoi l-am ajuns din urmă şi l-am placat, ţintuindu-l la pământ, într-o parte. Ne-am tăvălit amândoi de atâta râs, dar când am pornit în atac, Frankie a fost cel căruia i-a luat mult timp să se ridice de jos, respirând greu.
– Dorsey, prea eşti papă-lapte.
Frankie îşi apăsă coastele cu pumnul şi tresări.
– La dracu, omule! Cred că mi-ai lovit o coastă. Nu am pe mine echipamentul aşa că ia-o mai uşor.
– Blegule. Nu ţii nici măcar la o placare? Poate ar trebui să mai alergi câteva meciuri, ca să încasezi nişte placări adevărate. Te-ar putea ajuta să devii bărbat adevărat, grăsane ce eşti.
Rânjeam în timp ce îi vorbeam, deoarece ştiam amândoi că Frankie era jucătorul ofensiv de linie extremă, care trebuia să-mi apere fundul când porneam în atac. Era un jucător al naibii de bun şi era unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, după Kyle şi Malcolm.