Titlu Povestea Unui Balbait

Autor Ionut Croitoru
Categorie Ficțiune
Subcategorie Literatura contemporană

ionut-croitoru-povestea-unui-balbait-pdf

Hai să începem cu începutul. M-am născut în România anilor ’80, dar nu am avut mare treabă cu regimul comunist. Am doar două amintiri mari și late despre comunism: prima, pe tata cum lăsa jaluzelele și acoperea partea de sus a televizorului cu o pătură, când priveam știrile, seara. Probabil să nu bată lumina în geamuri, să vadă cineva că suntem acasă. A doua, pe tata cum cobora cu o sfoară să fie folosită pe post de cătușe de către un polițist sau milițian, care prinsese pe cineva pe strada noastră, dar nu avea cu ce să-l imobilizeze. Intuiția îmi zice că ambele scene s-au petrecut în serile Revoluției. Dar cine are nevoie de amintiri despre comunismul de afară, când una din primele chestii pe care mi le amintesc despre vecinii de pe scara de bloc este că „ăla de sub noi” are legături cu Securitatea? Că știam toți că „are carnetul roșu”, chiar dacă nu se discuta de asta decât pe ascuns? Îți dai seama la ce risc mă expuneam încercând să mă bucur și eu de o copilărie obișnuită, în care țopăi, trântești, alergi, scapi, te împiedici... pe scurt, faci o grămadă de zgomot. Dar am vorbit prea mult de vecinii sensibili. Familia în care m-am născut a fost una tipic comunistă. Bunicii din partea mamei aveau o viață decentă, pe la jumătatea secolului trecut, într-un orășel micuț, care totuși prospera datorită profilului petrolifer. Bunicul lucra ca inginer la o uzină militară, iar bunica ajunsese deja asistentă-șefă la secția de pediatrie a localității. Odată cu apariția mamei în familie, s-au mutat într-un oraș de vreo șapte ori mai mare, aflat în plină expansiune industrială, găsindu-și foarte ușor locuri de muncă. În paralel, tatăl meu se născuse într-un sat din județul învecinat, al patrulea copil și singurul băiat al unei familii de țărani destul de înstăriți, capul familiei fiind brigadier și impunând autoritatea aferentă atât pe plan local, cât și acasă. Un centru universitar important pe plan regional, echidistant de cele două localități, completa peisajul. Restul e de la sine înțeles, mama și tata s-au cunoscut în timp ce urmau cursurile facultății de inginerie în orașul universitar menționat. Până să termine amândoi facultatea, s-au întâmplat două chestii: mama era însărcinată cu sora mea mai mare și tata avea deja ocazia să plece pe vapor, ca inginer navalist. Ca să nu crească mama singură copilul, bunicul meu s-a sfătuit cu bunica mea și a rezolvat problema, facilitându-i tatălui meu angajarea la șantierul naval din orașul lor, și treaba a fost ca făcută. Tata a lucrat la acel șantier până a ieșit la pensie, circa treizeci și cinci de ani mai târziu.