Lovit de trăsnet. Atacat de rechini. Câştigător la loterie. Nu. Am tăiat toate cuvintele. Prea multe clişee. Îmi loveam pixul de buze. Rar. Ce era rar? Părul, m-am gândit, chicotind. Asta ar merge foarte bine într-o melodie. Am mai tras câteva linii, înnegrind cuvintele până nu se mai puteau citi, înainte de a scrie unul singur. Iubire. În momentul de faţă, asta da raritate în lumea mea. Cel puţin versiunea romantică a iubirii. Lauren Jeffries, fata care stătea lângă mine, şi-a dres glasul. Atunci am remarcat cât de tăcuţi erau colegii mei şi cum alunecasem din nou în spaţiul meu personal, izolându-mă de lumea din jur. Învăţasem să ţin capul plecat în ultimii ani şi ştiam cum să mă descurc cu atenţia ocazional nedorită până acum. Mi-am tras cartea de chimie peste caietul plin cu versuri de cântece şi tot felul de schiţe şi am ridicat încet capul. Ochii domnului Ortega erau aţintiţi asupra mea. — Bine ai venit înapoi printre noi, Lily. Toată lumea a râs. — Sunt convins că scriai răspunsul, mi-a spus. — Desigur. Toată chestia era să rămân relaxată, să nu par defel tulburată. Domnul Ortega a lăsat-o baltă aşa cum sperasem şi s-a întors la explicarea temei de laborator pentru săptămâna următoare şi ce anume trebuie să citim pentru a ne pregăti. Fiindcă scăpasem atât de uşor, m-am gândit că aş putea să trec neobservată când se termina ora, însă după ce a sunat clopoţelul m-a chemat la el. — Domnişoară Abbott? Pot să te reţin un minut? Am încercat să găsesc o scuză ca să plec împreună cu toţi ceilalţi. — Îmi datorezi cel puţin un minut, ţinând cont că ultimele cincizeci şi cinci nu mi-au fost dedicate, cu siguranţă. Ultimul elev a ieşit din clasă, iar eu m-am apropiat câţiva paşi. — Îmi pare rău, domnule Ortega, i-am explicat. Eu şi chimia nu prea ne înţelegem. A oftat. — Este vorba despre un efort reciproc şi nu prea te-ai implicat. — Ştiu. O să încerc. — Da, aşa vei face. Dacă mai văd o dată caietul acela la ora mea, ţi-l iau