Pe vremea când mă aflam încă în Amsterdam, am visat-o pe mama pentru prima oară după mulţi ani. Stăteam închis în hotel de mai bine de o săptămână, temându-mă să sun pe cineva sau să ies; inima îmi pornea să se zbată nebuneşte, împotmolindu-se, până şi la cele mai nevinovate zgomote: soneria liftului, zăngănitul căruciorului cu băuturi, chiar şi clopotele bisericilor care băteau ora, Westertoren, de Krijtberg² – dangătul lor atins de o aripă întunecată, un presentiment fatidic, ca în basme, încrustat în arabescurile metalului. Ziua şedeam la picioarele patului, străduindu-mă să desluşesc ceva din ştirile de la televizor (fără vreo şansă, căci nu ştiam boabă de olandeză), şi, când renunţam, mă aşezam lângă fereastră, privind ţintă canalul, cu pardesiul din păr de cămilă îmbrăcat peste celelalte haine – căci părăsisem New Yorkul în grabă, şi lucrurile pe care le luasem cu mine nu erau suficient de călduroase, nici măcar înăuntru. Afară, oraşul zumzăia vesel. Era Crăciunul, şi, noaptea, luminile clipeau pe podurile de pe canal; dames en heren³ cu obraji roşii, cu eşarfele fluturând în vântul îngheţat, huruiau pe caldarâm cu brazi legaţi la spatele bicicletelor. Dupăamiaza, o trupă de amatori cânta colinde de Crăciun, care pluteau, subţiratice şi fragile, în aerul iernii. Tăvi de mic dejun în neorânduială; ţigări prea multe; votcă încropită de la duty free. În zilele acelea neliniştite, zăvorâte, am ajuns să-mi cunosc fiecare colţişor al camerei aşa cum un prizonier sfârşeşte prin a-şi şti pe de rost celula. Era prima dată când mă aflam în Amsterdam; nu văzusem mai nimic din oraş, şi totuşi camera însăşi, cu frumuseţea ei aspră, străbătută de curenţi, decolorată de soare, îmi stârnea intens sentimentul Europei de Nord, era un model în miniatură al Olandei: pereţi albi, spoiţi cu var, corectitudine protestantă, amestecate în acelaşi timp cu splendoarea nuanţelor somptuoase ale vopselelor aduse pe vase negustoreşti din Orient. Petreceam exagerat de mult timp examinând o pereche minusculă de tablouri în ulei, în rame aurite, atârnate deasupra comodei: ţărani care patinau pe un lac îngheţat în apropierea unei biserici şi o bărcuţă cu pânze luptându-se cu valurile agitate ale mării iarna⁴: cópii decorative, fără nimic special, cu toate că eu le studiam ca şi cum aş fi putut găsi în ele, încriptat, vreun secret care să învie înaintea mea pânzele vechilor maeştri flamanzi. Afară, lapoviţa bătea uşor în pervazul ferestrelor şi clipocea pe suprafaţa canalului; şi, deşi draperiile de brocart cădeau în falduri bogate, iar covorul era moale, lumina iernii aducea cu ea ceva din atmosfera înfrigurată a lui 1943⁵: privaţiuni, austeritate, ceai slab cu zahăr, mers la culcare pe stomacul gol.