Unsprezece ani, două luni, şapte zile. Atunci a fost ultima dată când am avut de-a face cu o rudă de sânge. Cu degetele de la mâna stângă bat în volan şi cu dreapta ţin schimbătorul de viteze. Abia mă pot abţine să bag în viteză, să apăs cu putere acceleraţia şi să dispar din parcarea asta sumbră. Mă forţez să descleştez degetele înţepenite pe schimbătorul de viteze. Muzica ar putea să-mi domolească tensiunea, însă başii vibrează în difuzoare într-un fel care ar putea atrage atenţia asupra maşinii mele, ascunsă în parcarea rezervată angajaţilor. De aici, pot să urmăresc cum intră şi cum ies vizitatorii în şi din clădirea serviciilor sociale. Acum nouăzeci de minute, mama mea a intrat în imobil. Acum, simt nevoia s-o văd ieşind. Cu fiecare gură de aer rece inspirat, dorinţa presantă de a pleca îmi sporeşte, dar în acelaşi timp, ard de dorinţă să o revăd. Încălzirea s-a oprit de acum o oră, iar motorul a clacat de două ori. Încă vreo câteva lucruri de pus la punct, pe o listă care tot creşte. Având nevoie doar de o rezistenţă nouă, nu va fi scump de reparat. Îmi sună telefonul mobil. Ştiu cine e, fără să mai verific identitatea apelantului, dar răspund, oricum. — Da. — Te-am văzut, mă anunţă asistenta mea socială, al cărei accent sudist e accentuat de iritare. Ea încă aşteaptă. Îmi abat privirea spre ferestrele din colţ, aliate aproape de biroul ei despărţit cu un paravan, la doi metri de maşina mea. Courtney trage transperantele şi-şi propteşte o mână în şold. 2 Părul prins în coadă i se leagănă dintr-o parte în cealaltă, de parcă ar fi un cal de curse nervos. Proaspăt ieşită din facultate, în iunie s-a pomenit că i s-a repartizat cazul meu. Presupun că şeful ei şi-a închipuit că ea n-ar avea cum să mă scoată din ţâţâni mai mult decât sunt deja. — Eu ţi-am zis să nu programezi o vizită, îi dau replica, fixând-o cu privirea ca şi cum ne-am afla în aceeaşi încăpere. Ştiţi ce-mi place la Courtney? Că-mi întoarce privirea. Ea e una dintre cele trei persoane care au curajul să susţină privirea unui tip de şaptesprezece ani plin de tatuaje, cu ţeasta rasă şi cu cercei. A doua persoană e cel mai bun prieten al meu. Cea de-a treia... mă rog, cea de-a treia a fost fata pe care am iubit-o. Courtney oftează, iar coada i se opreşte din mişcare. — E Ajunul Crăciunului, Isaiah. Ea a sosit devreme şi ţi-a adus cadouri. A aşteptat, răbdătoare, pentru o vizită de treizeci de minute, care ar fi trebuit să se încheie acum patruzeci de minute. A aşteptat. Răbdătoare. Simt cum îmi înţepeneşte gâtul şi-l sucesc într-o parte şi-n cealaltă, ca să nu-mi vărs supărarea pe cine nu trebuie. — Zece ani... Cuvintele astea două i le arunc în faţă ori de câte ori îmi pomeneşte despre mama mea. Courtney îşi lasă bărbia în piept. — Termină cu asta. A avut motivele ei şi vrea să stea de vorbă cu tine. Ridic tonul şi izbesc cu pumnul în volan. — Zece ani! — Ar fi putut să fie cincisprezece, dar ea a fost o deţinută model, precizează Courtney, de parcă asta ar însemna o concesie din partea mamei. Ţi-a scris în fiecare săptămână.