Timp de mulți ani, James Madison a deținut titlul de cel mai scund președinte american din toate timpurile, având doar un metru șaizeci și doi. Apoi, președintele Green i-a bătut recordul. Pauline Green avea un metru cincizeci. Ei îi plăcea să sublinieze că Madison îl învinsese pe DeWitt Clinton, care avea un metru nouăzeci. Ea își amânase de două ori vizita în ținutul Munchkin. Fusese programată câte o dată în fiecare an în care deținuse funcția, dar întotdeauna apărea ceva mult mai important de făcut. De data asta, a treia oară, simțea că trebuie să meargă. Era o dimineață plăcută de septembrie, în cel de-al treilea an al mandatului ei. Exercițiul era o repetiție pentru Concept Drill, folosit pentru familiarizarea personajelor importante din guvern cu ceea ce trebuiau să facă în caz de urgență. Pretinzând că Statele Unite se aflau sub atac, ea ieșea rapid din Biroul Oval pe peluza din sud a Casei Albe. În grabă, în urma ei, veneau câteva persoane-cheie, care se aflau rareori departe de ea: consilierul de securitate națională, secretarul principal, doi paznici din serviciul secret și un tânăr căpitan din armată, care ducea o valiză din piele, numită mingea de fotbal atomică, ce conținea tot ceea ce avea nevoie ca să declanșeze un război nuclear. Elicopterul ei făcea parte dintr-o flotă și, indiferent la bordul căruia se afla, acesta se numea Marine One. Ca întotdeauna, un infanterist de marină, îmbrăcat în uniformă albastră, stătea în poziție de drepți când se apropia președintele și urca ușor pe trepte. Prima dată când Pauline zburase cu un elicopter, cu vreo douăzeci și cinci de ani în urmă, fusese o experiență neplăcută, își amintea ea, mai ales din cauza scaunelor metalice, tari, dintr-un interior aglomerat și atât de zgomotos, încât era imposibil să vorbești cu cineva. Acesta era diferit. Interiorul aeronavei era precum cel al unui avion cu reacție privat, cu scaune confortabile, tapițate cu piele crem, cu aer condiționat și o mică toaletă. Consilierul de securitate națională, Gus Blake, se așeză alături de ea. General în retragere, Blake era un bărbat masiv, afro-american, cu pielea de culoare închisă și cu părul scurt, grizonant. Emana un aer reconfortant de forță. La cincizeci și cinci de ani, era cu cinci ani mai în vârstă decât Pauline. Fusese un membru esențial al echipei ei pentru campania de alegeri prezidențiale, iar acum era cel mai apropiat coleg al său. — Mulțumesc pentru că faci asta, spuse el în timp ce decolau. Știu că nu-ți doreai. Avea dreptate. Ei îi displăcea diversiunea și se simțea nerăbdătoare să se termine totul mai repede. — Una dintre acele corvezi care trebuie îndeplinite, spuse ea. Fu o călătorie scurtă. În timp ce elicopterul cobora, ea își verifică înfățișarea într-o oglindă de buzunar. Părul ei scurt și blond era coafat îngrijit, iar machiajul era lejer. Ochii ei căprui și frumoși arătau compasiunea pe care o simțea adesea, deși buzele ei se puteau strânge într-o linie dreaptă, care o făcea să pară de o hotărâre lipsită de mustrări de conștiință. Închise oglinda cu un pocnet. Aterizară lângă un complex de depozite din Maryland. Oficial, locul era numit Facilitatea nr. 2 pentru depozitarea surplusului arhivelor guvernului Statelor Unite, dar cei câțiva oameni care îi cunoșteau adevărata destinație îl numeau Țara Munchkin, după locul în care se dusese Dorothy în timpul tornadei, în Vrăjitorul din Oz. Țara Munchkin era secretă. Toată lumea știa despre complexul Raven Rock din Colorado, buncărul nuclear subteran în care conducătorii militari planificau operațiunile în timpul unui război nuclear. Deși era un obiectiv important, nu era locul în care se ducea președintele. Mulți oameni cunoșteau și faptul că sub aripa estică a Casei Albe se afla centrul prezidențial operațional de urgență, folosit în cazul unor crize precum cea din 11 septembrie. Oricum, acela nu era proiectat pentru utilizarea postapocaliptică pe termen lung. Țara Munchkin putea să susțină în viață sute de oameni, timp de un an. Președintele Green fu întâmpinat de generalul Whitfield. Apropiindu-se de șaizeci de ani, generalul era un tip grăsun cu fața rotundă, cu maniere plăcute și o lipsă evidentă a agresivității militare. Pauline era destul de convinsă că el n-ar fi fost deloc în măsură să omoare eventuali dușmani – ceea ce era, până la urmă, menirea soldaților. Lipsa lui de înclinații războinice era motivul pentru care ajunsese în acest post