Nu presimţeam nimic bun. Pe farfuria stingheră, aflată lângă şervetul înflorat de pe masă, era o moviliţă, greu de definit. Avea aceeaşi culoare suspectă ca şi bucăţelele de came scufundate în ochiurile de grăsime din supă. Supa însăşi trebuie să fi fost un cub gălbui-deschis congelat, înainte de-a ajunge să se preschimbe în cuptorul cu microunde într-un lichid galben-închis şi tulbure. - Tare sunt curioasă dacă ghiceşti ce fel de came e asta, spuse Susanna, în dialectul ei colorat, din Palatinat, umplându-mi în acelaşi timp farfuria până aproape de margini. - Şi eu sunt curioasă, am recunoscut, luând o lingură şi mestecând curajoasă bucata de came apucată. - Ei? vru să ştie şi Bruno, în timp ce îşi trăgea nasul. încă mestecam. La gust era puţin cam ciudată, dar asta am pus-o pe seama faptului că supa trebuie să fi fost de mai multe ori dezgheţată şi vârâtă apoi la loc, în congelator. - Ei? întrebă Bruno din nou, cu glasul lui smiorcăit. - Capră? am încercat eu. - Nu, răspunseră veseli, într-un glas, Susanna şi Bruno. - Cal? am mai întrebat, ajungând între timp să-mi închipui că cei doi s-ar fi arătat în stare de orice. -Nu! - Te pomeneşti c-o fi vorba de came de cerb sau de căprioară? De porc? De vacă? Sau de tigru? Ptiu, drace! Oare ce alte dobitoace o mai fi crescând omul pentru consum? -Nu! - Ei, atunci chiar că mă dau bătută, am rostit, în semn de capitulare, dar mai umplându-mi o dată lingura cu chestia aceea tulbure. De această dată, am înghiţit bucata de came fără a o mai mesteca. Aşa era cu mult mai sigur. - Iepure, dezlegă Susanna până la urmă tot misterul. Aşadar iepurele era cel care gătit, congelat şi iar încălzit, căpăta culoarea aceea cenuşie. Foarte bine, uite aşa mai învăţam şi eu câte ceva nou. Se putea şi mai rău, nu? - Carnea de iepure e preferata mea, ţinu să mă informeze Bruno, cu rostirea lui lătăreaţă, din Palatinat, întinzându-se către farfuria cealaltă pentru a se înfrupta din misteriosul boţ cenuşiu. Bucata de came avea mai multe cavităţi şi, oricât aş fi încercat să mă concentrez asupra supei mele, m-am trezit urmărindu-1 pe Bruno, deopotrivă paralizată şi fascinată, alegând câteva şuviţe din carnea aceea, cenuşie, răsu- cindu-le între ele şi ducând mai apoi la gură boţul cu pricina, plescăind şi apucându-se să sugă ceva din interiorul său. - Grozav, spuse el, trăgându-şi mulţumit nasul. Acasă ne ciondăneam mereu cine să ia capul. Atât că muierile nu se dădeau în vânt după asta, aşa ca mine. Am lăsat lingura să cadă în supă. - Şi când te gândeşte că tocmai creierul este tot ce-i mai bun şi mai sănătos la un iepure, insistă Bruno, trăgându-şi iarăşi nasul. Aşadar, acesta era Bruno. Cum de mi l-oi fi închipuit eu altfel? Un tip înalt, aşa cum mi-1 zugrăvise Susanna. Şi chiar aşa era. înalt şi gras, cu o guşă dublă şi o burtă răsfrântă peste cureaua de la pantaloni. Un tip blond, după cum îmi spusese Susanna. Chiar şi asta se potrivea. în orice caz, prin locurile pe unde mai avea şi el ceva păr. Cum ar fi în nări. Un tip cu un zâmbet prietenos, după cum îmi scrisese Susanna. Şi mi-am şi închipuit, cu toată vioiciunea gândului, cum, într-o asemenea situaţie, ar fi început să i se zburlească individului părul din nas. Nici vorbă să-mi fi putut forma însă o părere definitivă, căci până atunci nu apucase să zâmbească nici măcar o singură dată. Nu, în felul ăsta chiar că nu mi-1 închipuisem. De când îmi luasem examenul de bacalaureat şi fusesem surghiunită de Biroul de repartiţie a locurilor pentru studenţi într-un orăşel din sudul ţării, Susanna şi cu mine împărţisem amândouă aceeaşi locuinţă. Şi chiar dacă ne găsisem printr-un anunţ la mica publicitate, ne fusese limpede, încă de la prima întâlnire, cât eram de apropiate sufleteşte. Mai mult, Susanna era exact ceea ce îmi doream să devin: excentrică, complet ruptă de cele convenţionale şi cu vreo câţiva ani mai în vârstă. Avea experienţe mai mult decât impresionante în privinţa relaţiilor cu bărbaţii, a găurilor din urechi , a slujbelor dintre semestre, a închiriatului în regim de urgenţă şi a drogurilor. Cu Susanna chiar fumasem primul meu joint. Aprinsesem nişte beţişoare parfumate şi pusesem muzică reggae. Peter Tosh cânta Legalize marihua-a-ana, hu, hu, hu, iar eu, fericită nevoie mare, trăgeam primul fum din pipa aceea minusculă, pentru ca gâfâind cam tot aşa, hu, hu, hu, să mă şi prăbuşesc ameţită. Fusese primul şi ultimul meu joint şi numai una dintre nenumăratele experienţe folositoare pentru care aveam să-i rămân recunoscătoare Susannei.