Gibran este poet, dar şi gânditor, filosof şi mistic, rostitor al adevărului. Nu mai este vorba despre adevărul meu, al tău, al lui... Este vorba despre adevărul eliberator, care e de nezdruncinat. Profetul este un manual de viaţă, spus în cuvinte atât de frumoase, care vin din harul poetului de a surprinde momentele înălţătoare ale existentei. Profetul este acea carte pe care o citeşti mult, de multe ori şi în diferite etape ale vieţii. Este un izvor nesecat de înţelepciune, este mister şi îmbogăţire personală, te inspiră şi, în acelaşi timp, te scoate din zona ta de confort. Am avut norocul să citesc pentru prima dată această carte la 20 de ani. M-a speriat, nu am înţeles nimic şi am abandonat-o. Întotdeauna a avut un loc aparte printre cărţile mele, dar nu am mai deschis-o timp de 21 de ani. Între timp, viaţa m-a furat cu lăcomie, cu pasiune, mi-am hrănit visurile, am explorat şi am deschis Calea, cu îndrăzneală, cu dăruire, am jucat fiecare carte din Joc cu emoţie, deschidere, curaj, uneori fără nicio rezervă şi, mai ales, fără regrete. După 21 ani, eram însărcinată cu cel de-al doilea copil, eram tare îndrăgostită de tatăl lui, ascultam Bach şi am deschis din nou Profetul: „Copiii voştri nu sunt ai voştri”, a început să tune Profetul. Am închis-o speriată, din nou. Simţeam Lumina în mine prin sufletul copilului care venea prin mine. În fiecare dimineaţă, sfinţeam casa cu un preludiu de Bach... Era ca o tămâie care arde, care ne binecuvântă. 

Era prima dată când simţeam efectul binefăcător al muzicii, rolul de curăţare şi de vindecare prin muzică. Nu ştiam prea multe despre asta atunci, dar, într-un mod intuitiv, ştiam că e aşa. Citeam fascinată Profetul, care venea şi potrivea cuvintele. Nu erau nişte cuvinte dulci, uşor de ascultat. Erau cuvinte dure, mai ales pentru minţi neantrenate. Uneori, simţeam că mă striveşte, mă simţeam mică şi neputincioasă. Nu înţelegeam şi cuvintele şfichiuiau, iar, alteori, lacrimi de extaz îmi scăldau obrazul. Aşa că, în timpul unei plimbări printre noii mei prieteni înmuguriţi din Grădina Botanică, mi-a trecut prin minte îndrăzneaţă idee că aş putea să cânt versurile lui Gibran. „Blasfemie!!!”, mi-a strigat vocea tăioasă care de multe ori mi-a tăiat elanul şi care, de-a lungul anilor, mi-a devenit cel mai sever profesor la materia numită „Neîncredere în mine şi în darurile mele”... „Blasfemie!!!”, mi-a tunat şi am închis acest capitol cu frică şi supunere. Câteva zile mai târziu, am simţit cum creşte un nou răspuns în mine. Un fel de scâncet. Acel scâncet care nu vine din partea ta mai slabă, ci care vine să invite mai mult. Era un scâncet aproape erotic, care chema, incita! „Dar eu întotdeauna am cântat ce am iubit, ce am trăit! Vreau să cânt Profetul”. Au mai trecut încă şapte ani, până în prezent, timp în care vocea-scâncet a ştiut să nu abandoneze. Acel scâncet m-a urmărit în tot timpul acestei Călătorii de şapte ani! Era atât de puternic, era acel fir de izvor care, cu persuasiune, cu răbdare, cu iubire, străbate.