Un prieten care a luat asupra lui sarcina grea de a citi manuscrisul acestei cărţi cu un ochi critic mi-a scris, după ce trecuse deja de prima jumătate: „Am ajuns la al doilea capitol pe care-1 citesc cu mare interes şi cu un sentiment de nesiguranţă crescîndă. Din ce cauză? Pentru că nu reuşesc să văd exact legătura cu întregul. Trebuie să mă ajuţi." Critica este desigur pe deplin îndreptățită, iar acest cuvînt înainte este menit să-i explice cititorului de la bun început care sînt scopul întregului şi legătura fiecărui capitol în parte cu acest scop. Subiectul cărții este agresiunea, cu alte cuvinte, instinctul luptei îndreptate impotriva indivizilor din acеeașşi specie, la animal şi la om. Decizia de a o scrie s-a născut datorită unei situații întîmplătoare. Mă aflam în Statele Unite, mai întîi pentru a ține nişte conferinte despre etologie și fiziologie comportamentală comparată în fața unor psihiatri, psihanalişti şi psihologi, apoi pentru a verifica în recifele de corali din Florida o ipoteză despre funcția de menţinere a speciei îndeplinită de culoarea anumitor peşti, ipoteză pe care o construisem pe baza unor cercetări în acvariu. În clinici am ajuns să discut pentru prima oară cu psihanalişti care nu tratau teoriile lui Freud drept dogme de neclintit, ci, aşa cum se cuvine în orice disciplină știinţifică, drept ipoteze de lucru. 

Privindu-le în acest fel, am înteles multe probleme din teoriile lui Sigmund Freud, care pînă în acel moment îmi treziseră, prin marea lor îndrăzneală, spiritul de contradicţie. Discutiile pe marginea teoriei sale despre instinct au dus la concordanțe neaşteptate între rezultatele psihanalizei şi ale fiziologiei comportamentale, fapt important tocmai datorită diferențelor între felul de a pune problemele, metodele şi mai ales baza de inducţie a celor două discipline. Mă aşteptam la diferenţe de opinie ireconciliabile în legătură cu noţiunea de instinct al morții, care se află, după una din teoriile lui Freud, ca principiu distrugător, la polul opus al instinctelor de menținere a vieții. Această ipoteză străină biologiei este, în ochii etologului, nu doar inutilă, ci şi falsă. Agresiunea, ale cărei efecte sînt deseori așezate pe acelaşi plan cu cele ale instinctului morții, este un instinct ca oricare altul şi, în condiții naturale, menit şi el să contribuie la menţinerea vieții și a speciei. La om, care și-a modificat, prin propriile-i activități, mult prea repede conditiile de viață, instinctul de agresiune are de multe ori efecte distrugătoare, însă la fel se întîmplă și cu alte instincte, chiar dacă într-un mod mai puțin dramatic. Atunci cînd am susţinut această opinie în legătură cu teoria instinctului morţii în fața prietenilor mei psihanalişti, m-am găsit dintr-o dată în situaţia unuia care bate la uşi deschise. Psihanaliştii mi-au demonstrat cu ajutorul mai multor pasaje din lucrările lui Freud cît de puţin se încrezuse chiar el însuși în ipoteza sa dualistă care trebuie să-i fie, ca oricărui bun monist şi naturalist cu o gîndire mecanicistă, străină de esența lui şi antipatică.