Şi exact când mă gândeam că o zi mai nasoală de atât nu se poate, am văzut mortăciunea aia sprijinită de vestiarul meu. Kayla pălăvrăgea întruna în stilul ei caracteristic şi nici măcar nu l-a remarcat pe tip. La început. De fapt, dacă mă gândesc mai bine, nimeni altcineva nu l-a mai remarcat până să înceapă să vorbească, ceea ce, din nefericire, este o dovadă în plus a ciudatei mele incapacităţi de a mă integra. — Nu, acum pe bune, Zoey, îţi dau cuvântul meu că Heath nu s-a îmbătat chiar aşa de rău după meci. Zău, nu mai fi şi tu aşa de rea cu el! — Mda, am spus cu gândul aiurea. Mă rog. Apoi m-a luat tuşea. Din nou. M-am simţit ca dracu'. Probabil că trec prin ceea ce domnul Wise, proful meu cam sărit de pe fix de la cursurile intensive de biologie, numeşte „pacostea adolescenţei“. Dacă mor, măcar scap de testarea la geometrie de mâine! Trag şi eu nădejde... — Zoey, ce Dumnezeu? Măcar asculţi ce-ţi spun? Cred că a băut doar, ştiu şi io, patru, hai şase beri şi maxim trei păhărele de alcool. Dar nici măcar nu contează. Cred că nici nu s-ar fi atins de băutură dacă tâmpiţii ăia de părinţi ai tăi nu te-ar fi obligat să te duci acasă imediat după meci. Am schimbat cu ea nişte priviri încărcate de suferinţă, împărtăşind pe deplin ultima nedreptate la care fusesem supusă de către mama şi cretinul de taică-meu vitreg cu care se măritase acum trei ani, ani lungi cât secolele. Apoi, după o pauză prea scurtă, K şi-a reluat pălăvrăgeala. — Şi-n plus de asta, avea ceva de sărbătorit. Ce Dumnezeu, doar am bătut echipa Union! - K mi-a zgâlţâit umărul şi şi-a vârât faţa în faţa mea. - Eşti pe fază? Prietenul tău... — Aproape-prietenul meu, am corectat-o, străduindu-mă să nu-i tuşesc în faţă. — Mă rog. Heath este cel mai bun quarterback al nostru, deci e normal să sărbătorească. A trecut o veşnicie de când Broken Arrow n-a mai bătut Union. — Mai exact şaisprezece ani. Sunt varză la mate', dar, pe lângă K, eu sunt un geniu.